Înfruntarea
Spre dimineaţă îşi luară rămas bun de la Ochi – Blânzi şi de la familia ei şi au pornit din nou la drum. Au ieşit din pădure, iar pajiştea proaspăt înflorită le zâmbea duios. Margarete şi păpădii, nalbe şi maci, toate le dădeau drumeţilor noştri bună dimineaţa, scuturându-le în cale petalele, într-o ploaie de culori care le binecuvântau drumul. Într-un lan de floarea soarelui, au crezut chiar că soarele a coborât printre ei, în mii de exemplare. Călătoria lor căpătase un rost, experienţă, dar trebuiau să o ducă până la capăt. În depărtare, munţii înalţi îi atrăgeau tot mai mult şi îi îndemnau să meargă mai repede.
Trecuseră peste câmpiile înflorite. Munţii se apropiau tot mai mult. Paj se ţinea bine între urechile iepuraşului, pentru că Smarald mergea repede. Încă puţin şi începeau să escaladeze culmi abrupte.
Cerul devenea tot mai înalt, dar soarele începea să obosească. Se retrăgea încet-încet spre capătul orizontului. Lumina începea să pălească. Trebuia să ajungă repede la poalele muntelui şi să găsească un culcuş acolo. Mai aveau puţin. În faţa lor erau câteva tufişuri de care trebuiau să treacă şi apoi muntele îi putea primi cu braţele deschise.
– Priveşte, Smarald, dincolo de tufişuri ne aşteaptă muntele.
– Aşa e, Paj, afirmă iepuraşul şi alergă cu emoţie spre ceea ce credea că e destinaţia lor finală.
Imediat ce au ieşit din tufiş au avut o surpriză. Niciodată să nu spui „hop” până nu sari gardul. În faţa lor s-a ivit un râu învolburat. Apa era limpede şi rece. Râul părea adânc. Smarald se ridică pe lăbuţele din spate şi ciuli urechile. Paj s-a urcat până în vârful lor şi a privit cât era râul de lung. Au căutat o piatră mai mare, ca să poată sări sau o altă cale de trecere spre munţi. Însă nu vedeau nimic ce le putea uşura traversarea. Doar un morman uriaş de pietre şi lemne uscate, care păreau imposibil de mutat. Muntele era dincolo, iar ei nu puteau ajunge la el.
– Sunt supărat, Paj, îmi vine să plâng.
Rostind acestea, Smarald se ghemui după o movilă de nisip, cu lacrimi în ochi.
– Nu te speria, prietene, eşti înţelept şi poţi găsi o soluţie. Nevoia te învaţă. Ridică-te şi fii curajos, pentru că unde-s doi puterea creşte şi împreună putem reuşi.
– Mulţumesc, dragul meu. Eşti un adevărat prieten. De aceea e bine să nu pleci niciodată singur la drum.
Smarald se ridică îmbărbătat de cuvintele sincere ale păianjenului Paj. Prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte.
Pe malul râului îşi aveau casa câţiva castori foarte prietenoşi. Iepuraşul şi-a făcut curaj şi se îndreptă spre ei. Un castor care părea capul familiei îi întâmpină pe eroii noştri.
– Bună ziua, distinşi călători! Eu sunt castorul Apă – Dulce, iar aceasta e familia mea. Ce vânt vă aduce pe meleagurile noastre?
– Bine v-am găsit, au răspuns drumeţii. Apoi i-au povestit castorului despre scopul călătoriei.
Întreaga familie de castori s-a strâns în jurul lor şi îi ascultau ce frumos povesteau despre drumul parcurs, dar şi despre frumoasa lor poveste de prietenie.
– O să vă ajutăm, le spuse Apă – Dulce. Vă invităm la masă şi la odihnă, deoarece este târziu. Până dimineaţă vom construi un baraj pentru a putea trece în partea cealaltă, la munţii pe care doriţi să îi cuceriţi. Meritaţi asta după atîta efort!
Smarald şi Paj se ospătară cu bucatele oferite de noii lor prieteni. După aceea s-au retras la culcare. Drumul din acea zi fusese greu, chiar şi pentru ei, care deja se obişnuiseră cu călătoria.
Visele lor erau acum la înaltul munţilor, iar somnul era mult mai lin. Castorii se puseră pe treabă. Se bucurau când puteau oferi ajutor.