Toate m-au târât într-o depresie cumplită în vara lui 2023. Am avut câteva ședințe de terapie. Insuficiente din lipsa banilor și a altor priorități. Nevindecată, dar întremată, am mers mai departe.
Un an școlar plin. Multe ore. Proiecte. Toate au culminat cu bătaia fiului meu de către învățătoare. Când am ajuns cu el la Budimex, cu atac de panică, toată viața mea s-a năruit. Psihic, fizic și sufletește am fost distrusă. Am discutat cu multe colege învățătoare, care aveau experiențe de ani buni cu copii cu diferite diagnostice, dar prin dragoste, discuții, blândețe au reușit să aibă rezultate cu toți. Dreptatea nu există… dar Dumnezeu nu doarme! Știu sigur asta. Au încercat să mă influențeze cu faptul că doamna învățătoare este singură și are o formă de cancer. Inițial, am crezut. Dar când i-am văzut „dinții” am înțeles că un om bolnav, nu se comportă astfel. Va plăti mult mai scump în fața lui Dumnezeu. Ea și cei care au susținut-o și au mințit. Deh… oameni fără suflet, fără omenie… dar toate se plătesc.
Am luat pauză imediat după examenul de bacalaureat. Am ieșit în parcuri cu gemenii. Am citit. Ne-am jucat.
De câteva zile o avalanșă de frici s-au rostogolit peste mine.
Frica de șofat… că nu sunt în stare să vând mașina…
Frica de neputință… în a finaliza proiecte… în a gestiona casa…
Frica pentru copiii mei.. că nu se vor descurca la școală… că H. nu scrie repede și nu calculează bine, că A. nu citește atât de bine…
Frica că nu mă descurc cu orarul meu și programul copiilor…
Frica de oameni… că mă fac de râs, că mă evită deoarece nu am abilități sociale, tehnice…
Multe frici și neputințe care mă îngheață, care îmi dau palpitații și dorința de a amâna la infinit… 🙁
