Bătrânul şi marea

Pe o alee veche, pietruită şi străjuită de copaci bătrâni, ursuzi şi deşi, se zăreşte o căsuţă părăginită, care cândva fusese primitoare, îngrijită, atrăgătoare. Pe prispă stă o pisică şi-şi face toaleta, iar câţiva paşi mai încolo, se află cuşca unui căţel, ce stă plictisit pe burtă, şi mişcă din când în când din urechi.
Perdeaua de la una dintre ferestre este dată la o parte de o mână osoasă, cu degete subţiri şi tremurânde. Chipul trist şi brăzdat de riduri al unui bătrân se iveşte timid, cu sprâncenele adunate deasupra nasului drept, ochii strălucind ca nişte licurici în noapte din cauza lacrimilor adunate sub streaşina pleoapelor grele de ani, de dor, de singurătate.
– Nu merit să mai trăiesc! Nu am pentru cine, şopti bătrânul.
Cu paşi apăsaţi, ieşi din casă, luând undiţele din colţul prispei, fără a se uita. Se îndreptă agale spre mare, în zona digului. Căţelul se luă plictisit şi somnoros după stăpân.
– Ce poftă de viaţă ai şi tu, Grivei. Dacă aş fi un stăpân vesel şi jucăuş, ai avea altă stare, dar aşa…
Bătrânul Avram a mers tăcut până la la dig. S-a aşezat liniştit, şi-a ordonat undiţele, şi aştepta. Gândurile au început să zboare hoinare, privind spre nori, spre valuri, spre soarele ce îi modifica poziţia pe cer.
– Dac-aş fi avut un copil, viaţa mi-ar fi fost senină, iar bătrâneţea frumoasă şi uşoară.
Din valuri se auzi o voce caldă, suavă, melodioasă.
– Îţi doreşti un copil acum la bătrâneţe?
– Ei, orice ai fi, nu ai dreptul să glumeşti pe seama unui om bătrân şi trist.
– Dar nu glumesc. Vorbesc foarte serios.
– Da, îmi doresc un copil, căruia să-i las agoniseala mea de o viaţă.
– Bine, atunci mergi pe malul mării şi caută cea mai mică, mai murdară şi mai firavă scoică. O iei acasă, o speli, o laşi într-un pahar cu apă şi te rogi întreaga noapte să ai un copil. Dimineaţa, dorinţa ta va fi împlinită.
Vocea se stinse, iar fumul cu o formă ciudată de deasupra mării a dispărut.
Bătrânul a rămas uimit, şi cu sufletul bucuros şi zâmbet pe chipul ridat, a pornit în căutarea scoicii. Cu multă atenţie, verificând scoicile ieşite în cale, căci parcă le auzea chemându-l: „Aici sunt! Pe mine mă cauţi! Eu sunt scoica ce îţi este hărăzită!”, Avram a căutat până la căderea serii. Era speriat că nu va găsi ce trebuie, când, dintr-o dată, la vârful piciorului, o scoică extrem de mică, cât gămălia unui ac, spera să nu fie călcată de picorul uriaş.
– Draga de tine!, grăi bătrânul. Vei merge cu mine şi te voi îngriji.
Avram aşeză scoica într-o batistă, şi o ţinea cu atenţie în palmă, să nu o strivească. Mergea grăbit, aproape alergând. Acasă, a spălat cu dragoste şi multă grijă scoica, care strălucea văzând cu ochii. A lăsat-o într-un vas cu apă, şi a stat toată noaptea în genunchi rugându-se din tot sufletul, cu lacrimi şiroind pe obraji, pentru îndeplinirea dorinţei sale. Oboseala, plânsul l-au epuizat, astfel încât zorii zilei l-au găsit dormind. Razele jucăuşe ale soarelui îi mângâiau faţa, şi s-a trezit. Speriat, s-a îndreptat spre locul unde lăsase vasul cu scoica. L-a privit atent, dar scoica nu mai era acolo.
Învârtindu-se din colţ în colţ, bătrânul ajunse pe prispă.
– Bună dimineaţa tata, se auzi o voce plăcută. M-am gândit să-ţi fac o surpriză şi am început să deretic prin curte, căci nu voiam să te trezesc.
Lui Avram, nu-i venea a-şi crede ochilor. O mândreţe de fată stătea înaintea lui şi tocmai ce-i spusese tată. Dorinţa i se împlinise.
Pe zi ce trecea, casa strălucea de curăţenie, mâncarea era gustoasă şi diversificată, bătrânul era tot mai fericit. Pisica şi Grivei erau alintaţi şi foarte jucăuşi. Fata şi bătrânul mergeau zilnic pe malul mării.
Cerul, valurile, scoicile, peştii…. îi iubeau pe copilă şi pe bătrân. Fericirea din ochii lor, zâmbetul şi candoarea fetei alinau dureri şi tristeţi.
Puterea gândului şi a împlinirii este miraculoasă.