Calatorie intr-un sat

Stelele prinse ca o dantelă de
marginea cerului, dispăreau una câte una. Luna se îndura cu greu să părăsească
mantia albăstruie, aşa că, doar îşi schimba culoare din galben în argintiu, şi
aştepta mândrul soare să apară pe seninul cerului. Se anunţa o caldă şi frumoasă
zi de vară.
          Doi copii din
Anglia, Tom şi Liz – care de acum aşteptau nerăbdători să cunoască locuri şi
oameni noi -, se plimbau cu al lor balon strălucitor în razele soarelui peste
un superb sat de munte.
– Câtă verdeaţă! Ce miros diafan vine! Ce case
frumoase! Parcă ar fi desenate, aşa cum am văzut în cărţile de poveşti.
– Vrei să poposim, micuţo? întrebă balonul.
– Dacă ai vrea, tare m-aş bucura!
Cu o grijă sporită, balonul priveşte terenul de
aterizare, astfel încât să nu sufere vreun accident, ce ar fi întrerupt
povestea călătoriei aici şi acum. Toate bune şi frumoase. Aterizarea a avut
succesul aşteptat, iar copiii au coborât nevătămaţi.
Tom şi Liz au luat-o la fugă pe covorul verde-smarald
pentru a-şi dezmorţi picioarele, adulmecând cu nesaţ prospeţimea ierbii ce
plutea în aburii aerului proaspăt al dimineţii. Zărind o căpiţă proaspătă,
fetiţa zglobie nu a stat mult pe gânduri şi s-a aruncat cât era de lungă.
– Hei, nu îţi este ruşine? Cum îndrăzneşti să
distrugi munca de câteva ore bune a unui biet bunic?
– Bună dimineaţa. Iertaţi-mă vă rog! Miroase atât
de bine şi este atât de moale, încât mi s-a părut de-a dreptul irezistibilă.
Sunt plecată de câteva zile de acasă. Recunosc că mi-e dor de părinţi.
Lacrimi mari, cristaline şi repezi, au început să
curgă pe obrajii îmbujoraţi de la alergat ai copilei.
– Încetează Liz. Ne vom descurca, şopti Tom,
întinzând mâna surorii lui.
– Biata copilă! Dar poftiţi de vă jucaţi şi vă
ospătaţi cum se cuvine cu ai mei nepoţi, spuse bătrânul milos, arătând un
zâmbet blând şi larg cât toată faţa lui osoasă, brăzdată de riduri adânci,
săpate de timp.
– Mulţumesc, mulţumesc, strigă cu glas voios
micuţa.
La câţiva metri, se vedea o casă frumoasă, de
ţară, cu ţigle roşii, ferestre mari şi perdele croşetate. Uşa era
întredeschisă, iar în prag stăteau o fetiţă şi un baieţel, care aruncau, pe
rând, un zar mare şi colorat.
– Bună dimineaţa, dragii bunicului. Iată, v-am
găsit parteneri de joacă. Sunt de nădejde, căci au ce vă povesti! Dar înainte
de asta, haideţi să vă ungeţi gurile cu bunătăţile pe care vi le-am pregătit de
cu zori.
Copiii fac prezentările şi pornesc spre foişor.
– Şi cum aţi zburat cu balonul?
– Nu v-a fost teamă?
– De cât timp călătoriţi?
– Nu zburăm de mult. Căutăm nişte prieteni din
România. Am venit să-i vizităm, însă ne-am rătăcit, spuse Tom.
– Încearcă să foloseşti telefonul mobil pentru a
stabili coordonatele, rosti Liz.
– Nu se poate aici. Nu este semnal sau nu ştiu ce
se întâmplă, dar este nefuncţional telefonul. Nu pot accesa internetul.
Copiii se uitau miraţi unul spre altul. Liz a
sesizat acest lucru.
– Ce s-a întâmplat?
– Ne puteţi explica şi nouă ce este telefonul
mobil?
– Dar internetul? completă fetiţa.
Tom interveni, oarecum mirat.
– Internetul este un serviciu care îţi oferă răspunsul
la orice întrebare. Este ca un înţelept al lumii, un atotştiutor. Iar telefonul
mobil, este acest aparat – şi Tom scoase din buzunar telefonul -, prin care
poţi comunica la orice distanţă cu cei dragi.
– Noi nu avem acces la aşa ceva. Suntem prea săraci,
spuse Avram, băiatul cu obraji pufoşi întâlnit în ograda bătrânului.
După masa copioasă, copiii au asistat la mulsul
caprelor, la prepararea brânzeturilor, apoi s-au jucat în iarbă întreaga după-amiază,
au alergat cu iezii şi    l-au ajutat pe
bunic să planteze flori şi legume.
– Ar trebui să pornim în căutarea prietenilor,
rosti Tom.
– Am să vă ajut eu, răspunse bătrânul. Dar ar fi
bine să pornim la drum mâine în zori.
– Cum credeţi. Vă mulţumim, îngăimă Liz.
– Cum putem să vă răsplătim pentru bunătatea
dumneavoastră?
Bătrânul tăcea. El nu avea nevoie de nimic, însă
nepoţii lui, Avram şi Ana duceau lipsă de multe. Ca şi cum i-ar fi ghicit
gândurile, Liz strigă:
– Am găsit! Le vom da nepoţilor cărţile, pixurile
şi caietele pe care le avem cu noi. La întoarcere ne vom juca împreună.
– Că bine le gândeşti tu, copilă dragă, răspunse
uşurat bătrânul, în timp ce nepoţii zâmbeau fericiţi.
Noaptea cobora liniştită, şi aşternea stele pe
cerul ca cerneala. Sunetul greierilor acoperea liniştea satului.
*
Era
o dimineaţă răcoroasă. Soarele se ridica semeţ pe cerul albastru sidefiu,
acoperit cu scame de nori. Vântul se plimba timid printre frunze. O rază s-a
furişat printre nori. Era atât de zburdalnică şi curioasă! La fel de curioşi
erau Tom şi Liz să îşi întâlnească prietenii.
Chiar
dacă somnul nu se dezlipea cu una cu două de gene, cei doi copii erau pregătiţi
să pornească în căutarea locuinţei unchiului lor.

Aţi spus că prietenii voştri locuiesc în apropiere?

Da, aşa ne-am notat: satul Horei, lângă hipodrom. Radu şi Ilona Coresi.

Ştiu sigur unde locuiesc. Tatăl lor este primarul satului. Oameni deosebiţi,
într-adevăr, adăugă bătrânul.
Cu
merinde pentru drum, au pornit spre satul învecinat, unde locuiau prietenii
copiilor. Drumul era destul de lung, însă într-o companie plăcută, nici nu se
simte când trece timpul şi distanţa.

Ce vă mână aşa aprig la prietenii voştri?

Vrem să-i ajutăm la noua lor invenţie, afirmă Liz.

Dar sunt oameni şcoliţi în sat, care ar putea să-i ajute, se miră bătrânul.

Este un proiect de-al nostru. Vedem la faţa locului cum stau lucrurile.
În
depărtare se zărea o casă modestă, cu gard înalt de lemn. Se auzea un zgomot
puternic.

Clar vă sunt prietenii, care meşteresc la avion. Vă las acum şi cu mare drag,
vă aştept la întoarcere cu un pahar plin cu lapte proaspăt şi puţină joacă,
îngăimă bătrânul.

Cu mare bucurie, răspunseră copiii, agăţându-se de gâtul bătrânului.

Hei, este cineva acasă, strigară în cor Liz şi Tom.

Hei! Aţi ajuns! Radu şi Ilona îşi îmbrăţişară prietenii. Credeam că nu mai
veniţi!

Am avut peripeţii, nu glumă.  Cum merge treaba? întrebă Tom.

Dragul meu, m-am împotmolit. S-a defectat ceva la motor. Nu-i dau de cap, iar
problema este că i-am promis tatălui că voi pilota la sărbătoarea satului, care
se apropie.

Sigur defecţiunea nu este la elice? Este strâmbă, spuse Liz, care analiza de
mult avionul din hambar.

Tom, crezi că voi reuşi să fac o pernă de aer pe care avioanele să o folosească
la aterizare?

Bineînţeles că poţi, ţi-am adus calculele.

Eu îmi păstrez ideea. Defecţiunea este din cauza elicei, şopti Liz.

Vom face altă elice, la fierarul satului, răspunse Radu apropiindu-se de avion,
păzit cu străşnicie de Liz.
*
Cu emoţii ce le colorau obrajii în roşu aprins,
Radu împreună cu prietenii săi s-au prezentat în faţa părinţilor.
– Venim cu veşti bune, tata.
– Să le aud, zise acesta, ridicând privirea din
ziarul pe care îl studia cu atenţie.
– Prietenii mei m-au ajutat şi am reperat
avionul. Este pregătit pentru sărbătoare.
– Mare bucurie. Vestea merită sărbătorită.
Aşadar, la masă, dragii mei.
*
Cu mic, cu mare, satul s-a adunat pentru marea
sărbătoare. Îmbrăcaţi în costume de epocă, veseli şi nerăbdători să vadă
spectacolul, se salutau unii pe alţii. Liz şi Tom erau fericiţi. Se uitau
insistent după Avram şi Ana.
– Hei. Aici suntem, strigă Liz, zărindu-i. Ce
bine că aţi venit. Avem o surpriză pentru voi.
Din alt colţ, Tom venea însoţit de prietenii lor,
Radu şi Ilona Coresi.
– Prieteni, ei sunt cei doi copii minunaţi despre
care v-am povestit.
Copiii şi-au dat mâna. În curând a început
spectacolul.
Avionul pilotat de Radu survola înălţimile.
Domnul Coresi, precum şi sătenii erau încântaţi de reuşita băiatului. Au urmat
dansuri şi ospăţul mult aşteptat.
Jocul şi
copilăria sunt frumoase oriunde şi în orice condiţii
”, gândi Tom.
– Întotdeauna ai ce învăţa de la cei din jurul
tău, bogaţi sau săraci, completă Liz fericită.
Pe cer, flutura un banner pe care scria: „Nu
uita niciodată: visele se pot îndeplini.  Bucură-te  de copilărie, de
joacă şi de joc. Călătoreşte şi învaţă de la ape, vânt, fluturi, nori, plante.”