Când lumea se clatină și înveți din nou să respiri

Astăzi am simțit cum un minut poate schimba totul.
O explozie. O acumulare de gaze. Blocuri distruse. Străzi pline de praf. Și o tăcere grea, în care fiecare clipă părea o eternitate.

Liceul unde predau — locul care pentru mine înseamnă acasă, unde învață și copiii mei — a fost avariat. Ei erau acolo, în clasă. În timp ce alergam, fără să știu exact ce s-a întâmplat, îmi tremura tot trupul. Mi-era teamă de gândul pe care nu-l puteam rosti.

Învățătoarea lor a fost puternică. I-a ținut aproape, le-a vorbit calm, le-a dat curaj.
Ei plângeau. Credeau că am murit. Uitaseră că, în ziua aceea, aveamt ore de la 12.30 și plecasem acasă după ce i-am lăsat dimineața la școală.

Când am ajuns, aerul încă mirosea a praf și frică. Am strâns copiii în brațe fără să pot spune nimic. Doar lacrimi, respirații grele și recunoștință că suntem vii.

Oamenii din jur au rămas fără case, fără siguranță, fără repere.
Emoțional, toți suntem atinși de valul ăsta de șoc. Copiii încă tresar la zgomote. Eu încă am imaginea acelui drum grăbit, a clădirilor care tremurau și a gândului că viața se poate sfârși într-o clipă banală.

Mă întreb ce urmează.
Dacă vom fi relocati, timpul își va schimba din nou ritmul, iar echilibrul pe care abia îl găsisem — între școală, afterschool, acasă — se va risipi ca praful din aerul acelei zile.

Dar încerc să respir.
Să îmi spun că fiecare zi în care ne putem privi, atinge, auzi, este un dar.
Că din frică se poate naște recunoștința.
Că din haos se poate construi, din nou, viață.

Astăzi nu mai vreau să amân zâmbetele, îmbrățișările, vorbele bune.
Pentru că am înțeles, dureros de clar, că totul se poate schimba într-o secundă — și că iubirea e singura ancoră adevărată când lumea se clatină.