Cand ma inscrisese mama la gradi – poveste 1 – concurs 1 iunie – de Catinca O.

Cand
ma inscrisese mama la gradinita, nu aveam mai mult de trei ani. Imi aduc aminte
ca ma speria gramada aia ce copii guralivi si energici. Eu eram “puiul bunicii”,
o femeie trecuta de cincizeci de ani, obisnuita sa respecte regulile sociale si
sa le incalce flagrant pe cele familiale, strecurandu-mi prajituri intre mese si
luandu-ma la ea ca sa scap de somnul de dupa-amiaza. Eu eram ursuletul ei de
plus, iar viata mea toata se invartea in jurul ei. Ea ma ducea la gradinita,
intr-un autobuz cu nazuri, care scartaiasi se poticnea la fiecare intorsatura
de roata. Ba odata, mi-am spart buza in bara de care ma tineam cu atata inversunare,
ca sa nu fiu aruncata din scaun. Tot ea, bunica, ma lua de la gradinita,
zambitoare ca de obicei. Si punctuala. Foarte important, asa, pentru “gradinitzari”
care, odata ce incepe sa se goleasca clasa, incep a avea previziuni apocaliptice
despre cum au fost abandonati de parinti. Dar parintii ajung mereu, asa ca
visul lor cel mai urat se fasaie ca un balon intepat si tzancii, uitand pe data
spaima prin care au trecut, incep sa povesteasca de zor ce au mancat “azi la
pranz”.
Cum spuneam, eu si bunica aveam o
legatura speciala. Daca n-as fi stiut mai bine, as fi spus ca ne-am nascut impreuna.
Poate tocmai de aceea imi era foarte greu sa ii dau drumul la mana dimineata,
cand ma lasa in clasa. Plangeam, nu vroiam sa mananc, nu vroiam sa ma joc.
Vroiam doar sa se intoarca bunica. Si cu toate ca stiam ca “buni trebuie sa mearga
la serviciu”, mintea mea necoapta, treaza in lume de numai trei ani, credea ca
daca bunicii i se va face mila de lacrimile mele, va anunta la birou ca nu
poate sa mai vina si va sta cu mine la gradinita, sa ne jucam impreuna cu
papusile, cuburile si piesele de constructii. Asta, va imaginati, nu s-a
intamplat niciodata. Dar eu nu ma dadeam batuta. In fiecare zi, cand venea momentul
despartirii, ma agatam strans de maneca ei, de geanta ei, ba daca as fi avut mai
multe maini le-as fi considerat o binecuvantare, pentru ca le-as fi folosit pe toate!
Intr-una din zile, in timpul unei excursii
“mana de mana” prin oras, ajunsesem la “serviciul lu’ buni”, un combinat a
carui poarta as fi recunoscut-o si-n vis. Greseala majora a educatoarei a fost
ca, din gingasia inimii ei, sa imi faca un “cadou” si s-o cheme pe buni la
poarta. Atat mi-a trebuit! M-am agatat de zabrelele portii de fier ca un mic macac
nervos si-am inceput sa bocesc de l-as fi speriat si pe Noe dupa potop, cum ca
eu “vreau la buni”.
Dar buni trebuia sa se intoarca la
birou. Asa ca, vrand-nevrand, m-am dezlipit de gard, cu bocind si pufaind de-ti
era mai mare mila! Mergeam si plangeam. La un moment dat am simtit un deget batandu-mi
pe umar. Era bunicul! Ce surpriza! Bunicul nu iese pe strada in timpul serviciului,
deci asta chiar era o coincidenta mare! Nu-mi aduc amintece mi-a spus, ce m-a
intrebat, ce i-am raspuns. Dar stiu ca m-a luat de mana si a fost destul cat sa
imi linisteasca haosul si indarjirea cu care vroiam sa schimb lucrurile dupa bunul
meu plac. Pur si simplu, abandonasem propriile mele planuri si dorinte in
favoarea ordinii universale. Dintr-odata, era in regula ca bunica lucra, iar eu
nu puteam fi langa ea, ca eram in randul unor copii de varsta mea care mergeau aliniati,
doi cate doi, pe strada, intr-o excursie citadina, ba era in regula si faptul
ca trebuia sa imi iau la revedere de la bunicul si sa imi vad mai departe de
programul meu. 

Au trecut aproape trei decenii de
atunci. Cati ani! Cate dorinte realizate, cate altele naruite! Cata vreme sa
m-ambitionez sa cuceresc lucruri de necucerit, sa esuez si sa o iau de la
capat, sa accept ca unele
lucruri nu trebuie cucerite
si  asta este in regula. Mana bunicului meu,
aparuta ca prin minune in mijlocul unei zile de lucru, in timpul unei excursii prin
oras, m- a invatat una dintre cele mai statornice lectii: cateodata este nevoie
sa dai drumul, ca sa te bucuri, sa observi ca poti sta pe propriile picioare.