jurnal de mamă
CE ÎNSEAMNĂ PRIETENIA? de Claudia Groza
CE ÎNSEAMNĂ PRIETENIA?
Luna, atinge uşor umărul soarelui. Trebuie să îi predea ştafeta. Acesta se întinde şi zâmbeşte. Îşi potoleşte setea cu rouă de pe frunze, apoi păşeşte încet spre bolta cerească.
Vântul salută blând cocotierii, bananierii, arborii de mango şi cacao. Mirosul îmbietor de cafea, gâdilă nările animalelor. Se trezesc pe rând şi dau semnalul sonor care anunţă oamenii că este o nouă zi. Gâzele zumzăie şi aleargă sprintene pentru a prinde stropii de rouă să-şi facă toaleta de dimineaţă.
-Bună dimineaţa, mamă!
– Bună, Seby! Aşa mult mă bucur că ai revenit acasă! Cel puţin pentru o perioadă.
– Şi eu mă bucur mult de tot. Mi-aţi lipsit. Credeam că nu voi reuşi, că am să te dezamăgesc. Mă gândeam cu teamă să nu fiţi vânaţi pentru fildeş. Mi-am făcut griji şi mă simţeam vinovat că am plecat de lângă voi. Dar când am văzut bucuria din ochii tăi şi ai fraţilor mei, când aţi realizat că mi-am împlinit visul, am înţeles că am luat decizia corectă, spuse emoţionat elefănţelul colorat.
– Vânătorile au fost puţine în ultima perioadă. Oamenii de la mediu ne respectă drepturile, spuse mama elefant.
– Mamă, merg spre râu să-mi fac gimnastica de dimineaţă. Aşa am fost obişnuit la circ. Mişcarea e foarte importantă pentru organism. Am învăţat lucruri folositoare în tot acest timp.
– Ar fi minunat dacă fraţii tăi ţi-ar urma exemplul.
– Am să le propun să meargă cu mine. Chiar acum mă duc să îi anunţ. Tony! Rudy! Unde sunteţi? strigă Seby.
– Aici, frăţioare. Ne facem paturile. Am devenit mai ordonaţi de când te-ai întors, spuse Tony zâmbind.
– Dacă vă face plăcere, poate mă însoţiţi la râu să-mi fac exerciţiile de gimnastică. Te simţi atât de relaxat după câteva mişcări! Poate executaţi şi voi câteva. Pentru început, unele mai uşoare.
– Cred că este interesant, interveni Rudy. Chiar dacă nu vom face exerciţiile împreună cu tine, îţi ţinem companie. Poate cântăm ceva vesel.
– Înainteeee, marş! strigă amuzat Seby. Cei trei elefanţi s-au încolonat şi au pornit spre râu.
Cântau vestitul cântecel: „Un elefant, se legăna, pe o pânză de păianjen / Şi pentru că, pânza nu s-a rupt / A mai venit un elefant ! Doi. Doi elefanţi….”
Prietenii lor, maimuţele curioase, alergând prin copaci, păsările, antilopele şi rozătoarele, se adunau care de pe unde se aflau. De mult timp nu s-a mai auzit aşa veselie prin pădure.
– Unde mergeţi aşa încolonaţi şi voioşi? întrebă maimuţica Pompeea.
– De azi vom face gimnastică alături de fratele nostru, spuse mândru Rudy.
– Faceţi toţi la fel ca noi. C-aşa vom creşte noi cei mici, sănătoşi, voioşi şi voinici, se auzi vocea vioaie a elefantului Tony.
– Vrem şi noi, ziseră amuzate maimuţele.
– Şi noi… şi noi… strigară în cor animalele.
– Urmaţi-ne, rosti pe un ton victorios, Seby.
În pas sprinten şi cu multă voie bună, au ajuns la râu. Animalele s-au organizat pe rânduri. Cele mai mici în faţă, restul în spate. Au păstrat distanţa corespunzătoare între ele, astfel încât să nu se accidenteze.
Seby s-a aşezat în faţa grupului şi a început ora de gimnastică.
– Pentru început, facem câteva exerciţii de încălzire. Rotiri ale capului în faţă, în spate, apoi stânga dreapta. A înţeles toată lumea?
– Daaa, primeşte răspunsul în cor.
Animalele respectă instrucţiunile date de Seby. Îl admirau. A reuşit în ce şi-a propus. Este de departe un model pentru prietenii săi.
– Acum vom executa un set de 15 genoflexiuni, după care facem 20 de flotări şi 25 de exerciţii pentru muşchii abdomenului.
Maimuţele şi rozătoarele dădeau semne de oboseală.
– Cine nu rezistă la toate exerciţiile, face doar cât poate. Nu trebuie să vă obosiţi. Este doar prima oră de gimnastică. Trebuie să o luăm pas cu pas. Nu se poate totul dintr-o dată, din prima încercare, se auzi îndemnul călduros al elefantului colorat.
– Hei, Seby! se auziră glasuri cristaline de pe celălalt mal al râului. Vrem şi noi să facem sport. Am adus şi o minge pentru o partidă de volei.
– Salutare, dragi copii. Uitându-se spre grupul prietenilor săi miraţi, a precizat:
– Sunt fraţii Thomas şi Robert, împreună cu vecina lor, Lorena. Au venit la toate reprezentaţiile mele, de aici din oraş. Mă iubesc mult. Îi veţi cunoaşte imediat. Acestea fiind zise, Seby traversă râul pentru a-i aduce pe copii la ora de sport.
– Chiar îmi era dor de voi, zise elefantul, lăsându-se pe picioarele din spate astfel încât copiii să se urce uşor pe spatele lui. Gata? Putem porni?
– Daaaa, strigară cu râsete în glas, copiii. Gata de aventură. Uraaa!
Seby a făcut prezentările. Toţi erau aşa de fericiţi. Se citea încântarea pe chipurile lor.
– Ne jucăm cu mingea? întrebă Lorena.
– Bineînţeles, draga mea.
Seby prinse mingea cu trompa şi o aruncă spre Lorena, care, cu un zâmbet larg, o pasă unei maimuţe. S-a încins o joacă în toată regula. Mingea zbura de la un jucător la altul, zâmbetele şi veselia erau împărtăşite. Erau momente magice.
– Cred că este timpul să luăm o pauză, să mâncăm pentru a prinde puteri. Nu trebuie să uităm că după amiază începe culesul fructelor. Avem nevoie de forţe proaspete. Adresându-se animalelor:
– Mergeţi înainte. Am să duc copiii pe malul celălalt şi vă prind din urmă.
Copiii, în timp ce urcau pe spatele lui Seby, au întrebat, puţin îngrijoraţi:
– Ne antrenăm şi mâine, nu-i aşa?
– Siguuuur, răspunseră maimuţele.
– Nu scăpaţi de noi, adăugară păsările flamingo.
– Sunteţi foarte drăguţi, se auzi chiţăitul unui şoricel, mic şi slab.
Tony şi Rudy porniră în fruntea plutonului cântând: “Un, doi, trei. Un, doi, trei”. Maimuţele alergau sprintene din arbore în arbore. Rozătoarele încercau să ţină pasul cu elefanţii. Fiecare s-a îndreptat spre casa lui. Părinţii îi aşteptau cu masa pregătită.
Soarele a ajuns în zona cadranului ceresc care indica orele 11. Le zâmbea prietenos fiinţelor vii care-l priveau. Norii, pufoşi şi subţiri, se plimbau alene, unul lângă celălalt, intersectându-se şi schimbând direcţia, din când în când. Gâzele au început de mult munca. Câtă viaţă era în acest loc minunat de pe pământ!
Seby şi-a învăţat prietenii că sportul e foarte important pentru organism. A avut ceva emoţii. Nu fusese până în acea zi instructor de aerobic. „Dacă greşesc? Dacă mă împiedic? Dacă nu ştiu ce exerciţii să recomand?” toate aceste întrebări s-au amestecat în mintea elefantului colorat.
*
După amiază de mai. Vântul s-a dus să-şi facă siesta. Apa râului curgea lin şi fără zgomot. Arborii îşi purtau cu mândrie recolta. Crengile bananierilor se îndoiau până la pământ. Cocotierii aşteptau cu nerăbdare să scape de povara fructelor nenumărate. Boabele de arahide şi cafea, ţopăiau fericite când priveau în zare şi vedeau cum se apropie „armata culegătorilor”.
Cu mic, cu mare, animalele au plecat spre plantaţii, să dea o mână de ajutor oamenilor. A început strânsul recoltei. Anul acesta, recolta era bogată.
Seby şi prietenii săi nu au rămas indiferenţi. S-au adunat pentru a se organiza în echipe.
Maimuţa Pompeea a luat iniţiativă:
– Trebuie să formăm echipe pentru a fi eficienţi. Nu-i aşa, Seby? Avem nevoie de ajutorul tău. Tu eşti foarte ordonat şi bine organizat. Alcătuieşti tu echipele?
Elefantul colorat, roşind până în vârful urechilor, îngăimă cu voce slabă:
– Mulţumesc pentru încredere, dar fiecare dintre noi poate fi ordonat. Trebuie doar să vrei.
– Hai, Seby, nu fi modest! Eşti un model pentru noi! spuse papagalul Keo.
– Să nu mai pierdem timpul atunci. Păsările şi rozătoarele să se ocupe de culturile de arahide, cafea şi cacao. Eu, cu fraţii mei şi maimuţele, avem în grijă bananierii şi nucile de cocos. Panterele vor culege ananasul. Toată lumea este mulţumită? întrebă emoţionat, Seby. Nu se simţea confortabil când era tratat ca înţeleptul pădurii. „Sunt asemenea lor. Un animal. Coloritul şi faptul că am călătorit prin lume mă deosebesc de ele. Nu-mi place să fiu considerat o vedetă”. gândea eroul nostru.
– E nemaipomenit! Gata. La muncă, toată lumea. Nu e timp pentru zăbavă, spuse Rudy.
Animalele au pornit sprinten spre locul de muncă. Părinţii şi rudele erau deja acolo. O dată ajunse, li s-au înmânat coşurile în care trebuia depozitată recolta.
– Să aveţi spor, dragii noştril! spuseră în cor părinţii.
– Mulţumim, mulţumim, li s-a răspuns.
– Să facem un concurs, a propus Tony. Echipa care finalizează prima munca, va primi un premiu. Echipa care va ieşi pe ultimul loc, va trebui să ne cânte ceva. Sunteţi de acord?
– Da, da, da, strigară vesele animalele.
Toată lumea începu culesul. Seby, privind cu drag în jurul său, gândea: „Dacă ar şti prietenii mei cât mi-au lipsit toate acestea anul trecut. Dacă ar şti ce greu este departe de casă şi de cei dragi. Nicăieri nu este ca acasă.”
Maimuţele sprintene, alergau printre ramuri şi rupeau cu mare dexteritate mănunchiurile de banane.
– Prinde, Seby. Aşa, ca la circ. Ale! Hap! Bravooo… strigă şi aplaudă rapid o maimuţică hazlie.
V-aţi dat seama! Exact. Nimeni alta decât maimuţica Pompeea.
– Ai grijă să nu te răneşti! îi atrase atenţia elefantul Tony.
– Vreau să câstigăm! Vreau să câştigăm! spuse Pompeea.
– Da, sunt de acord, dar nu cu orice preţ, adaugă Rudy.
Fiind o echipă numeroasă au trecut rapid la culesul nucilor de cocos. Când au văzut asta, rozătoarele au devenit invidioase. Fără ca cineva să observe, mica rozătoare Jack, s-a ascuns într-un cocotier.
Maimuţele au făcut salturi şi au ajuns rapid în arbori. S-au apucat să arunce cu spor nucile de cocos în coşurile de răchită.
– Ajutooor! Auuu… ce doare! Ajutooor! se auzi glasul plin de durere al micuţei Pompeea.
Maimuţele agitate s-au adunat să vadă ce s-a întâmplat.
– Ce ai păţit, Pompeea? se aude o voce alarmată.
– Am fost muşcată de o rozătoare, spuse printre lacrimi maimuţica.
– Ai văzut cine a fost? întrebă Seby.
– Nu sunt foarte sigură, dar cred că era Jack. Rozătoare răutăcioasă, strigă Pompeea printre lacrimi de durere.
– Trebuie să te vadă un medic de urgenţă, spuse Seby îngrijorat. Sângele curgea din membrul superior al micuţei, murdărindu-i blăniţa de culoare maron. Cu Pompeea în spate, elefantul colorat adăugă:
– Mergem la spital. Rana este destul de gravă, se pare. Continuaţi fără noi. Ne vedem acasă!
Seby se grăbi cât putu. Au ajuns la spital în timp util.
– Ce s-a întâmplat? Întrebă medicul veterinar, îngrijorat de aspectul rănii.
– Am fost muşcată de o rozătoare. Mă doare foarte rău, spuse cu ultimele cuvinte maimuţica, după care a leşinat.
Medicul i-a cerut lui Seby să aştepte afară. I-a pus rapid o mască de oxigen Pompeei, apoi i-a curăţat rana şi a pansat-o.
– Într-o oră o puteţi lua acasă. Se va vindeca, însă va avea o cicatrice urâtă. Trebuie repaus la pat şi tratament homeopat. I-am prescris un macerat şi două feluri de ceai.
– Mulţumesc, domnule doctor.
Când deschise ochii, Pompeea întâlni privirea îngrijorată a lui Seby.
– Ce am păţit?
– Ai leşinat. Ai pierdut mult sânge, plus durerea… Dar eşti în afara oricărui pericol. Putem merge acasă.
– La revedere, domnule doctor! spuse elefantul.
Medicul, mângâind trompa lui Seby, răspunse:
– Drum bun şi însănătoşire grabnică. Vă aştept la control peste două săptămâni. Să fii cuminte Pompeea, şi să urmezi tratamentul.
– Promit, domnule doctor.
Pe drumul spre casă, maimuţica, oftând, spuse:
– Cred că am pierdut concursul. Îmi doream aşa mult să câştig! Voiam să fiu şi eu ca tine, Seby, o vedetă!
– Draga mea, important este să participi, nu neapărat să câştigi. Vor mai exista şi alte concursuri. Iar tu eşti o vedetă!
– Cum aşa?! spuse Pompeea.
– Eşti o maimuţică veselă, care zâmbeşte mereu, eşti plăcută de către noi, animalele! Rosti Seby.
– Mulţumesc mult. Eşti un adevărat prieten. Ştii cum să încurajezi o biată maimuţică – şi începu să râdă.
– Uite c-am ajuns. Să mă îndrumi.
– Prima cameră la dreapta este a mea. Este vopsită în roz.
– Te aşezi în pat, iar eu îţi pregătesc un ceai până vin părinţii şi fraţii tăi.
– Te ascult, Seby.
Când elefantul a revenit cu ceaiul, maimuţica adormise.
„Draga de ea! De ce oare animalele cu suflet bun sunt rănite? De ce există răutate?” În timp ce Seby îşi punea întrebări, familia Pompeei s-a întors acasă.
– Cum se simte? întrebă mama maimuţă.
– Este bine. Trebuie să urmeze un tratament şi repaus.
Auzind voci, Pompeea s-a trezit.
– Am câştigat?
– Nu, surioară. Premiul a fost luat de către rozătoare.
– Eram sigură! spuse Pompeea cu lacrimi în ochi. De aceea m-a muşcat, ca să pierdem timp.
– Nu contează! Trebuie să te faci bine. Vor mai fi concursuri.
Elefantul colorat, se îndreptă, trist şi îngândurat, spre casă. Deodată, se auzi un zgomot. Se opri. Din tufiş, se ivi micul Jack, rozătorul invidios. Cu privirea în pământ, spuse:
– Cum se simte Pompeea?
– Este bine. A pierdut mult sânge. De ce ai procedat aşa? întrebă Seby.
– Am greşit. Am vrut să o sperii. Am făcut o glumă proastă. Îmi este ruşine de felul în care am procedat. Voiam, cu orice preţ, să câştig. Îmi pare rău.
– Nu câştigul e important în viaţă. Prietenii sunt foarte importanţi. Iar ceea ce obţii, trebuie să obţii în condiţii cinstite. Ar fi frumos să mergi să îţi ceri scuze, Jack.
– Am să mă duc, mâine. O seară frumoasă, Seby!
– Seară bună şi tie. Toate cele bune să se-adune. Ai grijă de tine. Să visezi frumos!
Eroul nostru a ajuns acasă, obosit. „Ce zi grea am avut! Bine că Jack a conştientizat că a greşit. Greşeala recunoscută e pe jumătate iertată”. Ai lui adormiseră. A mers încet, să nu-i trezească. În curând cortina viselor avea să coboare şi peste el.
*
Zorile se iveau cu teamă să nu deranjeze natura. Soarele se întindea pentru a fi în formă maximă. Picăturile de rouă dispăreau una câte una sub mângâierea caldă a razelor. Florile îşi ridicau semeţe capetele.
– Bună dimineaţa! Se salută fluturii cu celelalate gâze.
Micuţul Jack, apare la prima oră a dimineţii cu un buchet de flori şi se aşează în faţa casei unde locuieşte Pompeea. Nu peste mult timp, uşa casei se deschide. În prag apare mama maimuţă:
– Bună dimineaţa! spuse cu voce timidă şi tremurândă, Jack.
– Bună dimineaţa!
– Îmi pare rău de ce am făcut. Aş dori să vorbesc cu Pompeea. Îmi permiteţi?
– Sigur. Poftim, intră, şi-l conduse până în camera maimuţicii.
Aceasta se miscă în pat, deschise încet ochii şi îl zări pe Jack.
– Ce cauţi aici? Cum îndrăzneşti? Eşti un animal rău!
– Îmi pare rău. Iartă-mă. Nu ştiu de ce am procedat astfel. Voiam doar să te sperii. Mă poţi ierta? Şi întinse, încet, buchetul de flori.
– Mulţumesc… Bine, te iert.
– Poftim cu noi la micul dejun, spuse atunci, dintr-un colţ, mama maimuţă.
– Accept bucuros.
Când mama se apropie de Pompeea să-i ia buchetul de flori, a simţit că aceasta are temperatură. A verificat cu termometrul. Da, nu se înşelase. Acesta indica 39°C. S-a dus alarmată la bucătărie şi a povestit familiei. Micuţul Jack se strecurase, aşa că a auzit discuţia.
– Ce ne facem? Pompeea are febră foarte mare. Trebuie să-i facem un ceai din “planta liniştii”.
– Dar cum o obţinem? Creşte la distanţă mare de noi.
– Şi e o plantă rădăcinoasă. Nu putem săpa, spuse tatăl maimuţă, îngrijorat.
– Mă duc eu. Spuneţi-mi unde şi cum arată planta, interveni Jack.
– Faci tu asta? spuse fratele Pompeeei.
– Da. Totul se întâmplă din vina mea. Trebuie să ajut.
– Bine. Nu e timp de pierdut. Planta este o rădăcinoasă, arată ca o ridiche şi se găseşte pe Valea Nilului.
– Am plecat într-acolo. Sper să ajung în timp util. Aveţi grijă de ea. Daţi-i să bea apă, să nu se deshidrateze, adaugă Jack. Avusese în familie un caz asemănător şi ştia cum se procedează.
Micuţul rozător a pornit în fugă spre Valea Nilului. În drum se întâlni cu prietenii Pompeei.
– Unde alergi aşa? întrebă Seby.
– Să aduc „planta liniştii”. Pompeea are febră mare. Nu pot sta la discuţii. Şi o luă la fugă.
– Totul e din cauza mea, spuse Rudy.
– Cum aşa? se auziră vocile animalelor din preajma sa.
– Eu am dat idea cu concursul. Nu am crezut că va fi o aşa rivalitate între noi.
– Stai liniştit. S-a întâmplat. A fost un accident. Să mergem la Pompea.
Prietenii i-au luat maimuţicii dulciuri, o carte de poveşti şi o pereche de cercei. Voiau să o înveselească. Acum erau îngrijoraţi. Dar nu s-au întors din drum. Ajunşi la faţa locului, au întrebat dacă pot ajuta cu ceva.
– Deocamdată nu, spuse mama maimuţă schimbând compresa de pe fruntea Pompeei.
După două ore de aşteptare, care au părut ani, apăru Jack, aducând victorios “planta liniştii” între labuţe.
– Am găsit! spuse istovit.
– Mulţumesc frumos! răspunse mama maimuţă şi se îndreptă spre bucătărie să pregătească ceaiul.
Ceaiul fierbinte, aburind, înghiţit puţin câte puţin de către Pompeea, şi-a făcut efectul. Maimuţica a deschis ochii, şi, când a zărit mulţimea prietenilor a întrebat:
– Ce-i cu voi aici?
– Am venit să vedem cum te simţi, să îţi aducem dulciuri, o carte cu eroi de poveste şi cercei care să-ţi pună în valoare zâmbetul.
– Mulţumesc, spuse zâmbind Pompeea.
Animalele au aplaudat, mulţumite că au readus zâmbetul pe buze prietenei lor.
După discuţii lungi, prietenii au lăsat-o pe maimuţică să se odihnească. Au pornit spre casele lor, să mănânce de seară. Erau fericiţi. Pompeea era în afara oricărui pericol. De asemenea, erau mândri de Jack, că şi-a recunoscut greşeala şi s-a dus în căutarea plantei vindecătoare.
*
Totul este bine când se termină cu bine. Este minunat să ai prieteni. Ştiţi cum se spune: „Prietenii la nevoie se cunosc”.
E frumos să vă faceţi prieteni noi, dar nu-i uitaţi pe cei vechi.
Vă doresc să aveţi prietenii frumoase.
