Darurile iernii – de Claudia Groza

Toamna se apropie de sfârşit. Cămara se umple
cu bunătăţi: dulceţuri, compoturi, murături. Copiii aşteaptă cu nerăbdare
sărbătorile de iarnă, colindele şi bineînţeles vacanţa.


Oana îşi face desenele pentru grădiniţă.


– Ce săniuţă frumoasă ai desenat, exclamă
Alex.


– Sunt curioasă ce face săniuţa noastră în
pod.


Zâna Timpului i-a întors pe Alex şi pe Oana
în trecut, la ultimul lor Crăciun. După ce au desfăcut cadourile şi s-au
bucurat de ele, au ieşit să se dea cu sania. Zilele treceau în hărmălaia bucuriei
de iarnă. Soarele şi-a rotit de câteva razele şi zăpada s-a topit. Sania nu-şi
mai avea rostul.


– Gata
a trecut vremea ta! Până la iarnă, stai aici cuminte. Asta dacă ai noroc să fie
zăpadă, să fii utilă, spuse tatăl celor doi copii, trântind uşa podului.


– Offf…
iar mă plictisesc luni bune pe aici, zise tristă şi îngândurată, săniuţa.


– Şi se
pare că vei avea nevoie şi de ceva reparaţii, se auzi din apropiere o voce
firavă.


– Tu
cine eşti? întreabă săniuţa.


– Sunt
o jucărie, un castel de lemn – Castelul Turn, căruia Alex  i-a rupt o uşă, şi


m-au
aruncat aici. Nu
au deloc suflet.


-Te
cred. Eşti de mult aici?


– De vreo două luni, imediat după Crăciun.
Alex, băiatul stăpânului, este un copil
răsfăţat.


– Da, aşa este. L-am purtat prin cele mai frumoase
locuri. L-am dus pe dealurile cele mai înalte, printre cărări de munte şi
cazematele cele mai periculoase. Mă arunca într-un colţ al debaralei, fără pic
de milă, după fiecare aventură. Mi-am rupt de două ori piciorul drept. Tatăl
său m-a reparat aşa, de ochii lumii, pentru 
a rezista la încă o competiţie. Mi-ar fi plăcut să fiu vopsită,
împachetată frumos, depozitată cum se cuvine, oftă săniuţa.


– Hai nu mai fi tristă. Ne vom distra de minune. Sunt expertul
petrecerilor, a spus hotărât Castelul Turn.


Într-adevăr au jucat fel şi fel de jocuri:
mima, păcălici, au povestit şi au cântat, astfel încât nu au realizat că a
sosit din nou luna decembrie. De fapt, ele nu aveau noţiunea timpului.


Oana şi Alex priveau uimiţi, cu ochii în
lacrimi filmul pe care Zâna Timpului li-l arăta.


– Nu am crezut niciodată că jucăriile,
şi-n general obiectele pot suferi atât de mult, şopti Oana, suflându-şi nasul.


– Priviţi mai departe, spuse Zâna.


Într-o zi, săniuţa şi Castelul Turn, au auzit colinde,
cântece de linişte şi
frumos şi bine.


– Oare
va ninge în curând? întrebă melancolică săniuţa.


– Nu
ştiu şi nici nu mă interesează. Eu rămân aici, până voi fi aruncat probabil,
sau cel mai bine pentru mine, voi ajunge la un orfelinat pentru copii, îngăimă
trist Castelul Turn.


– Ai vrea
să ajungi la un orfelinat? întrebă săniuţa.



Da, este visul meu. Acolo sunt sigur că un copil m-ar repara şi toţi ceilalţi
s-ar juca frumos cu mine. Aş prinde viaţă şi m-aş hrăni cu veselia lor, adăugă, gânditor, Castelul
Turn.


“Am
venit şi noi odată/La un an cu sănătate…” se auzeau colindătorii.


– Alex, Oana, ninge! spuse tatăl, privind fericit fulgii
care cădeau din cerul alb ca o mantie argintie.



Urraaa! Mâine la derdeluş. Repede, să scoatem săniuţa de la naftalină, se auzi
glasul zglobiu al lui Alex.


Fără a
sta pe gânduri şi a aştepta şi alte rugăminţi, tatăl execută sarcina.



Eşti norocoasă, săniuţo! De când te-am cumpărat ai avut parte de activitate
intens an de an. Hai, la
treabă acum, spuse tatăl copiilor şi prinse săniuţa de bara ce uneşte
picioarele.


Săniuţa
îl linişti pe Castelul Turn, ce părea foarte supărat.



Promit că pun o vorbă bună pentru tine. Ai încredere în mine. Prietenul la
nevoie se cunoaşte.



Mulţumesc! Ai grijă pe unde circuli, adăugă Castelul Turn.


Săniuţa a fost curăţată cu o soluţie specială pentru lemn
şi scoasă la aerul rece, să-şi intre în formă. “Ce bine este! Aer proaspăt
pentru celulele mele lemnoase!” spuse fericită, privind cerul înstelat. “Ce dor
mi-a fost de voi: stele, lună, ramuri, nea.” În curând, obosită şi emotionată,
a aţipit.


Zorii
zilei îi gâdilau lemnul lustruit. Era ca şi nouă. Se simţea pregătită să alerge
mult şi bine. De abia aştepta să demonstreze că e în formă.


Nici nu
a terminat de gândit, că Alex şi Oana au şi sosit lângă ea.



Pregătită de peripeţii, săniuţa mea? zise zâmbind voios, băiatul.



Bineînţeles, răspunde săniuţa, deşi ştia că nu poate fi auzită. Şi am o mare
surpriză pentru voi! O să vedeţi cât de curând.


Oana şi
Alex s-au suit pe săniuţă şi au pornit 
în sus, pe stradă. La colţul străzii, săniuţa a făcut curbă spre
dreapta.


– Hei,
dar unde ne duci? Nu avem voie să ne îndepărtăm prea mult azi, striga Alex.


– Nu vă
faceţi griji, sunteţi în siguranţă, spuse săniuţa.


La două străzi mai sus, era un orfelinat. Săniuţa ştia
despre el, aşa că, a ajuns în faţa lui şi s-a oprit. Copiii se uitau trişti pe ferestre. Pentru ei nu există  Moş Nicolae şi Moş Crăciun.


Alex şi
Oana îi priveau  tăcuţi, şi într-un
târziu  le-au făcut semn cu mâna. În pragul casei s-au ivit doi băieţi, cam de
aceeaşi vârstă cu Alex.


– Vreţi să faceţi o tură cu săniuţa? întrebă încet, Alex.


Cei doi s-au privit miraţi şi au răspuns în cor:


– Mulţumim, ne-ai făcut o mare bucurie.


Săniuţa alerga năstruşnică purtând fericită cei doi
copii, care de mult nu se mai bucuraseră de 
o asemenea plimbare. Săniuţa era încântată de chiotele vesele şi de
râsetele celor doi băieţi.


La oprire, înainte de a-şi lua rămas bun, Alex le spuse:


– Mâine este Crăciunul. Sunt sigur că Moş Crăciun va lăsa
ceva şi pentru voi. Promit că mă întorc la voi. Ce spui Oana?


– Da, sigur vom împărţi dulciurile şi cadourile cu voi,
răspunse Oana, emoţionată.


Zâna Timpului a oprit imaginea.


–         
Credeţi că aşa veţi proceda anul acesta?


–         
Da, bineînţeles că da… strigă Alex.


–         
Sigur aşa vom proceda, spuse Oana, cu privirea în pământ.


Zâna apăsă pe telcomandă şi filmul porni din nou.


Ajuns acasă, Alex se duse direct la pod, şi
scoase toate jucăriile abandonate acolo. Îi ceru ajutorul tatălui său, le-au
reparat, le-au pus în saci şi a doua zi, ştia ce are de făcut cu ele.


– Mulţumesc, zise Castelul Turn, în timp ce era
transportat pe săniuţă spre orfelinatul de băieţi.


– Cu mare drag, răspunse săniuţa. Orice vis, când crezi
în el se îndeplineşte. Şi asta, mai ales în preajma Crăciunului.


Castelul Turn a petrecut zile multe şi
fericite alături de generaţii de copii.


Săniuţa, peste câţiva ani, i-a devenit
parteneră de poveşti la orfelinat.


– Interesant film…. ne-a fost de folos.
Mulţumim Zâna Timpului, grăi Oana, în timp ce pleoapele îi deveneau din ce în
ce mai grele.


*


Fiecare ajunge acolo unde îşi doreşte. Trebuie doar să creadă.



2 thoughts on “Darurile iernii – de Claudia Groza

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.