Despărțirea de Claudia Groza

Era atât de cald, încât nici vântul nu avea poftă să iasă din ascunziș.
Cu ghiozdanul în mână, mersul târâș ca al unui șarpe cu clopoței și gândurile la cărți și vacanță, o fetiță deșirată se întorcea spre casă. Când a intrat în casa modestă și răcoroasă, a observat un șir de saci de rafie. Nu a bănuit nimic.
Foamea își cerea drepturile. Și-a pregătit rapid un sendviș cu brânză și legume. Mulțumită de energia căpătată, Adina s-a dus în camera ei, unde a căzut pradă lecturii. Așa pățea mereu! „Două pagini și gata! Încă șase pagini, să termin capitolul.” Nici nu a auzit când a intrat tatăl său.
– Hai, tati! Ce faci? Vrei să mănânci?
– Nu. Nu mi-e foame.
Niciodată nu fusese implicat. Nu o întreba de școală, de visuri sau dorințe, de colegi sau ce îi place să facă. Însă, în ultima vreme, devenise ursuz și răzbunător. Strica tot ce prindea. Mânca pe furiș. Tot aduna dovezi mincinoase în defavoarea mamei.
– Să știi că am să plec!
– Unde tati?
– În altă casă!
– Nu te cred! O casă mai frumoasă?
– Da.
Adina și-a amintit că are câteva teme. Chiar dacă se apropia vacanța de vară, voia să fie la I cu toate. Nu crede ce în cuvintele tatălui. Nu avusese niciodată inițiativă. Dacă era după el, nu ieșeau din casă deloc. Putea să numere pe degete de câte ori a mers cu ea în parc sau în oraș.
Când greierii și-au început simfonia, a sosit și mama.
– Sărut mâna, mami! Ce faci? Ești obosită!
– Puțin! Am o zi dificilă!
– Îți pregătesc masa!
În timp ce Adina se îndrepta spre bucătărie a auzit întrebarea ce plutea în aer.
– Ce e cu sacii ăștia?
– Păi.. tati se mută!
– Poftim?
– Da. Am să plec!
– Unde?
– Treaba mea.
– Asta așa, ca să am eu ce spăla, călca și pune la loc, rosti mama.
– Ai să vezi că am să plec!
Câteva zile bune sacii au stat pe hol, dar nimeni nu mai spunea nimic. Parcă erau invizibili, parcă nimic nu se discutase.
Până când, într-o seară, erau toți acasă și la poartă s-a oprit o mașină papuc. Tatăl a ieșit, a urcat sacii în mașină și a plecat. Atât a fost. Nu telefoane, nu vizite. Nimic. Era ca în filme, când personajele dispar învăluite de fum sau praf.
După câteva luni, mama ei a apelat la un avocat și a divorțat.
Adinei îi era bine, dar avea momente când îi era dor de tatăl ei. Mai mult așa de prezență! Nu o susținea, nu o încuraja, nu avea ce lipsă de afectivitate să simtă.
Mamei ei era universul ei. Îi dăduse chiar cei 7 ani de acasă. La propriu și la figurat! A învățat-o să fie respectuoasă, să fie corectă și sinceră. A învățat-o să nu ducă vorba precum o pasăre călătoare, să nu se abată din drum, să evite discuțiile cu oameni necunoscuți și mai presus de toate, să învețe foarte bine.
Adina așa a făcut. Își iubea mama, iar școala chiar îi plăcea. Era prima din clasă.

• Va continua