Uneori am impresia că lumea s-a grăbit să uite cum e să fie bună.
Că bunătatea a devenit o ciudățenie, empatia o slăbiciune, iar bunul-simț — o piesă de muzeu uitată într-un colț prăfuit al conștiinței noastre colective.
Trăim într-o epocă a zgomotului.
Toată lumea vorbește, dar puțini mai ascultă.
Ne grăbim, judecăm, ne înfuriem, ne comparăm.
Ne dăm replici ascuțite, dar uităm să spunem: „Îmi pare rău. Cum te simți?”
E mai simplu să dăm „scroll” decât să privim un om în ochi. Mai simplu să postăm un mesaj despre iubire decât să fim prezenți cuiva care plânge lângă noi.
Empatia a devenit selectivă. O oferim doar celor care ne seamănă, care ne confirmă valorile, care nu ne pun în dificultate. Uităm că empatia adevărată nu e un act de confort, ci unul de curaj.
Să-l înțelegi pe cel care greșește. Să întinzi mâna celui care cade. Să nu întorci spatele când vezi suferință.
Bunul-simț, acel ghid simplu al respectului, pare tot mai rar.
Îl pierdem în trafic, în comentarii online, în relațiile zilnice.
Vorba blândă a fost înlocuită de ironie, modestia de aroganță, recunoștința de pretenții.
Și totuși…
Eu cred că bunătatea nu a dispărut.
Doar s-a ascuns. Obosită. Rănită.
Așteaptă să fie văzută, reînviată, aleasă din nou.
O vedem uneori în gesturi mici: un copil care își împarte gustarea, o profesoară care rămâne după ore să explice ceva în plus, un vecin care lasă o pâine la ușa unui bătrân.
Acolo, în lucrurile mărunte, bunătatea respiră încă.
Poate că lumea nu are nevoie de eroi, ci de oameni buni.
De cei care spun „te înțeleg”, „hai că te ajut”, „nu ești singur”.
De priviri calde, nu de perfecțiune.
Și poate că fiecare dintre noi poate fi o mică scânteie care reaprinde acest foc.
Să alegem să fim buni, chiar și când nu e reciproc.
Să rămânem oameni, chiar și într-o lume grăbită să uite ce înseamnă omenia.
Pentru că bunătatea nu dispare niciodată de tot — doar se stinge acolo unde nu mai e curaj să o aprinzi.
