Dor de Vant (II)

Dor de Vant se topea putin cate putin in lipsa ei. Nu voia sa asculte de nimeni, slabise foarte mult, refuza mancarea. Avea nevoie de mangaierile printesei zambitoare si vesele, ce il peria cu atata dragoste.
– Trebuie sa mananci, spuse oita intr-o zi. Lizica va veni sa te caute, sa te calareasca si tu vei fi slabit si zambetul ei va pieri.
Calul tresari si isi zburli coama. “Are dreptate aceasta oita creata!”
A doua zi, accepta ingrijirea grajdarului si hrana. Parca a crescut intr-o ora cati altii intr-o luna. Se simtea bine in pielea sa si astepta nerabdator clipa in care Lizica va venii sa-l viziteze, poate chiar sa ii dea un cub de zahar si, daca se poate, sa-l calareasca. “Ce dor imi e de mainile sale calde si firave pe trupul meu!”
– Hei, Dor de Vant, mi-a fost atat de dor de tine, se auzi vocea vesela a printesei, care se arunca nu gluma de gatul calului si lacrimile au inceput sa ii curga pe chipul placut. Iarta-ma ca te-am neglijat, dar incerc sa fac lucruri utile pentru nevoiasi. Ma ierti, da, ma ierti? Negheaza o data daca ma poti ierta.
Dor de Vant, uimit si impresonat, negheza de era cat pe ce sa se sperie si Lizica.
– Asa, bravo, multumesc. Du-ma departe, Dor de Vant, in locuri linistite, cu ape ce susura lin, cu pasari care canta superb, cu flori care mi-alina privirea si narile.
Dor de Vant, inseuat de dimineata de grajdar, se apleca pentru ca printesa sa poata urca, apoi porni in galop spre desisul padurii de arama. Ar fi vrut ca micuta printesa sa-i povesteasca despre trairile si suferintele ei.
– Esti minunat Dor de Vant, parca stii exact ce-mi place, de ce are nevoie sufletul meu! Am obosit de atatea lucrui impuse, de atata rautate si egoism in lumea asta. As vrea sa am o bagheta magica sa aduc doar bucurie imprejur, in sufletul tutror, iar rautatea sa o transform in nori si pasari rapitoare.
Calul se opri langa un rau cu apa limpede ca clestarul. Stia ca pe Lizica o va bucura aceasta priveliste. Printesa a coborat, a atins cu varful degetelor ei subtiri suprafata apei. A facut palma caus si a sorbit apa curata si hranitoare. A zambit si i-a marturist calului:
– E delicioasa aceasta apa, si parca am prins puteri si sufletul meu s-a linistit dintr-o data. Multumesc Dor de Vant. Nu vrei sa bei si tu? Cine stie ce ne asteapta in calatoria noastra.
Ascultator, dar si insetat, eroul nostru s-a aplecat si a baut cu pofta apa curata de izvor. “Intr-adevar ma simt mai puternic!”
– Ar fi bine sa ne intoarcem acum, e destul de tarziu, si simt oboseala de peste zi, desi asa mi-ar fi placut sa raman de vorba cu pasarile si plantele de aici. Promite-mi calutul meu drag, ca ma vei aduce din nou aici, cat de curand.
Calul a nechezat si si-a zburlit putin coama aramie, frumos aranjata de ingrijitor in dimineata acelei zilei.
Deodata, Dor de Vant a simtit ca il musca ceva. A strans din dinti, dar muscatura s-a repetat. Fara sa vrea, nemaiputand suporta durerea, s-a ridicat in doua picioare, a nechezat, si a trantit-o pe firava printesa la pamant.
Lizica a scos un tipat de spaima, a atins pamantul cu un zgomot greu, si a ramas nemiscata si fara suflare. Calul a inceput sa se agite, cautand o solutie pentru a-si salva printesa. Pasarile au uzit nechezatul, l-au tradus si au alertat ciocanitoare, vestita ca fiind doctorul padurii.
– VA URMA –