Uncategorized
Dor de Vant si printul Philipe (III)
Ciocanitoarea, luata pe neasteptate, a zburat intr-un suflet la locul intamplarii. S-a uitat la Lizica, a analizat situatia, si-a dat seama ca nu are posibilitatea sa o ajute. A convocat o sedinta cu toate vietuitoarele padurii, si a decis ca, doar printul o poate salva din aceasta stare de lesin.
-Ma simt vinovat. E nevoie sa merg sa anunt printul din regatul invecinat, se auzi vocea stinsa de durere si spaima calului.
-Ma duc eu, ajung mult mai repede, Dor de Vant, grai bufnita, si intinzandu-si aripile cu un fosnet usor al penelor, zbura in directia regatului condus de printul Philipe.
Portile castelului erau inchise, iedera acoperise gardul si totul parea parasit in jur. Florile erau palite, brazii aveau crengile lasate in jos, nicio vietate nu se zarea prin imprejurimi. Bufnita a cautat o fereastra pe unde poate patrunde in castel. Pierzandu-si rabdarea, a dat cu ghearele si aripile intr-un geam, pana cand acesta s-a capat suficient pentru ca bufnita sa ajunga la print. O data ajunsa in interior, bufnita a inceput sa falfaie rapid din aripi, sa tipe si sa loveasca diferite obiecte. Ca trezit dintr-un somn lung, printul a ajuns in salonul de primire.
-Dar ce este harmalaia asta? Credeti ca asta e palat fara stapan, casa pentru hoti sau altceva de genul acesta? striga suparat printul.
Bufnita, ceva mai optimista, ii facu semn sa o urmeze. Printul nu prea intelegea, dar vrand sa prinda pasarea, sa ii arate el ce inseamna respect si bun simt, se lua dupa ea. Bufnita, se oprea din cand in cand si privea spre print. Se indrepta spre grajduri, facandu-i semn ca cel mai bun cal trebuie inseuat si pornit la drum.
-Daca nu eram odihnit si bine hranit, nu te insoteam eu, fi linistita, pasare nebuna. Spre binele tau sper sa fie ceva interesant ce trebuie rezolvat, altfel voi avea grija de penele tale. Vei fi impaiata si vei infrumuseta salonul de primire la balul ce se va organiza de parintii mei curand. acestea erau gandurile printtului, care, in tot acest timp, a pus saua pe frumosul sau cal, l-a mangaiat, i-a dat un cub de zahar si l-a incurajat:
-Este nevoie de noi, Pana Corbului, dupa cate se pare din zbuciumul acestei pasari. Sa alergi ca vantul si ca gandul, sa ma porti acolo unde este nevoie de ajutorul nostru.
Intr-adevar, calul printului Philipe era negru, cu coada si coama bogate, potcovit cu potcoave de aur si bine hranit.
Galopul calului incepuse, si inima printului batea din ce in mai mai repde, astfel ca printul se speria pe masura ce se apropia de locul accidentului.
Printesa Lizica era febletea lui, dragostea lui de acum multi ani and o vazuse la balul dat in cinstea zilei sale de nastere.
“atata simplitate, bun simt, modestie, dar mai ales zambet suav, nu mai zarisem pana cand nu am vazut-o pe ea”, isi amintea Philipe.
Cand a zarit-o acolo jos, fara suflare, usor vinetie pe chipul ce purat o urma de zambet, slabita si fara suflare, printul a strigat:
-Nu e posibil asa ceva! Lizica, trezeste-te! Ce s-a-ntamplat? Cauta un raspuns in dreapta, se uita si-n stanga, dar nu a zarit pe nimeni competent sa-i raspunda.
Dor de Vant il privea pe print, si incerca sa-i transmita un mesaj. Ce era mai bines a se intample acum? “Ia-o cu tine, printe la palat. Cheama un medic sau o vrajitoare buna, si insuflteste aceasta frumoasa creatura!”.
Parca intelegandu-I gandul, Philipe sopti:
-Lizica, draga mea, fiinta suava, te voi la palat si voi face tot ce-mi sta in puteri sa te aduc din nou printer noi, muritorii.
Philipe o lua pe printesa in sa, si porni cu viteza gandului spre castel. Dor de Vant ii insoti, printre arborii si plantele care murmurau incet, cu emotie efervescenta despre intamplarea infricosatoare. Era de datoria lui sa stie ce intorsatura va lua povestea Lizicai.
-Ma simt vinovat. E nevoie sa merg sa anunt printul din regatul invecinat, se auzi vocea stinsa de durere si spaima calului.
-Ma duc eu, ajung mult mai repede, Dor de Vant, grai bufnita, si intinzandu-si aripile cu un fosnet usor al penelor, zbura in directia regatului condus de printul Philipe.
Portile castelului erau inchise, iedera acoperise gardul si totul parea parasit in jur. Florile erau palite, brazii aveau crengile lasate in jos, nicio vietate nu se zarea prin imprejurimi. Bufnita a cautat o fereastra pe unde poate patrunde in castel. Pierzandu-si rabdarea, a dat cu ghearele si aripile intr-un geam, pana cand acesta s-a capat suficient pentru ca bufnita sa ajunga la print. O data ajunsa in interior, bufnita a inceput sa falfaie rapid din aripi, sa tipe si sa loveasca diferite obiecte. Ca trezit dintr-un somn lung, printul a ajuns in salonul de primire.
-Dar ce este harmalaia asta? Credeti ca asta e palat fara stapan, casa pentru hoti sau altceva de genul acesta? striga suparat printul.
Bufnita, ceva mai optimista, ii facu semn sa o urmeze. Printul nu prea intelegea, dar vrand sa prinda pasarea, sa ii arate el ce inseamna respect si bun simt, se lua dupa ea. Bufnita, se oprea din cand in cand si privea spre print. Se indrepta spre grajduri, facandu-i semn ca cel mai bun cal trebuie inseuat si pornit la drum.
-Daca nu eram odihnit si bine hranit, nu te insoteam eu, fi linistita, pasare nebuna. Spre binele tau sper sa fie ceva interesant ce trebuie rezolvat, altfel voi avea grija de penele tale. Vei fi impaiata si vei infrumuseta salonul de primire la balul ce se va organiza de parintii mei curand. acestea erau gandurile printtului, care, in tot acest timp, a pus saua pe frumosul sau cal, l-a mangaiat, i-a dat un cub de zahar si l-a incurajat:
-Este nevoie de noi, Pana Corbului, dupa cate se pare din zbuciumul acestei pasari. Sa alergi ca vantul si ca gandul, sa ma porti acolo unde este nevoie de ajutorul nostru.
Intr-adevar, calul printului Philipe era negru, cu coada si coama bogate, potcovit cu potcoave de aur si bine hranit.
Galopul calului incepuse, si inima printului batea din ce in mai mai repde, astfel ca printul se speria pe masura ce se apropia de locul accidentului.
Printesa Lizica era febletea lui, dragostea lui de acum multi ani and o vazuse la balul dat in cinstea zilei sale de nastere.
“atata simplitate, bun simt, modestie, dar mai ales zambet suav, nu mai zarisem pana cand nu am vazut-o pe ea”, isi amintea Philipe.
Cand a zarit-o acolo jos, fara suflare, usor vinetie pe chipul ce purat o urma de zambet, slabita si fara suflare, printul a strigat:
-Nu e posibil asa ceva! Lizica, trezeste-te! Ce s-a-ntamplat? Cauta un raspuns in dreapta, se uita si-n stanga, dar nu a zarit pe nimeni competent sa-i raspunda.
Dor de Vant il privea pe print, si incerca sa-i transmita un mesaj. Ce era mai bines a se intample acum? “Ia-o cu tine, printe la palat. Cheama un medic sau o vrajitoare buna, si insuflteste aceasta frumoasa creatura!”.
Parca intelegandu-I gandul, Philipe sopti:
-Lizica, draga mea, fiinta suava, te voi la palat si voi face tot ce-mi sta in puteri sa te aduc din nou printer noi, muritorii.
Philipe o lua pe printesa in sa, si porni cu viteza gandului spre castel. Dor de Vant ii insoti, printre arborii si plantele care murmurau incet, cu emotie efervescenta despre intamplarea infricosatoare. Era de datoria lui sa stie ce intorsatura va lua povestea Lizicai.
