Fă Rai din ce ai! – poveste de Loredana Biliboc ( cursantă – „Terapia prin scris”)

Povestea ei începe într-un sat de pe malul Tazlaului, intr-o familie modestă.

Tata muncea din greu in orasul din apropiere, mama casnica, pământ , animale, casa…copiii. Rapid si-a intrat în rolul de a supraveghea copiii cât timp rudele erau pe câmp. Ce sa facă cu ei decât să ii țină ocupati cu diferite activități?! La scurt timp devenise o mică profesoară pentru fratele, nepotul, verișorii, vecinii, colegii ei. Nu se oprea aici. A vrut sa facă și activități extracurriculare, serbări…asa ca duminica după liturghie începea spectacolul în curte. Își dorea să urmeze liceul pedagogic, era încurajată de unii profesori, dar financiar nu își permitea. Așa ca merge la un liceu, departe de casa, in jud. Harghita, unde schimba limba de predare. Este teribil de greu, dificil. Totul este diferit, limba, cultura, oamenii. Învață dimineata la 4, ascunsa sub plapuma, în baie dupa stingere. Rușinea o năpustește de multe ori. Rușinea de a fi diferită, arătată cu degetul, certata. Si totusi în clasa a X a termina primul semestru cu media 10! Și simte că a meritat efortul, ca e capabilă. Aici este luată sub aripa unei familii din străinătate, care o luau cu ei în fiecare vacanță. Ce bucurie să călătorești și să vezi atâtea locuri gratis! Între timp de fiecare dată este rugata de colegi: ” Lore, zi ceva, orice, povestește-ne lecția!” Și se forma un semicerc din nou în jurul ei. Toți ascultau, și rezultatele se vedeau în notele lor. Simțea un strop de pasiune în ea, pentru a preda.

Întâlnește o profesoară extraordinară, care i-a demonstrat că lectiile pot fi atractive și interesante. Și totuși, își dorește să vină acasă pentru continuarea studiilor. A fost totul prea greu. Se înscrie la facultate. Pedagogia inv. primar și presc. La interviu este întrebată de ce a ales asta, și bineînțeles spune: „Iubesc copiii.” Exact cum o spunea toată lumea.

Mult mai târziu își dă seama că de fapt iubește sclipirea din ochii lor atunci când prin efort propriu ei reușesc, când prind curaj și înfloresc. Aici începe să lucreze la Dcp. O șansă de a-și învinge timiditatea, rusinea… Aici învață bucuria și sensul voluntariatului.

Aici învață profesionalismul.

În 2012 se căsătorește cu cel care îi fusese profesor în gimnaziu și fugise de la orele lui. Se titularizează la o școală din Mărgineni, o navetă grea, dar nu simte oboseala când este printre ei. Când ei o strigă Mama, sau când spun ca nu vor să plece acasă. Iubește ceea ce face! Si totusi, își dorea tare mult să vină în satul ei.

Rămâne însărcinată și lumea ei prinde alt contur. Rușinea acumulată în timp, neîncrederea accentuează depresia postnatala. Pentru prima data este singura cu ea însăși. Și îi este teribil de frică. Gândurile nu se mai opresc. Cui să îi spună că nu se simte bine? Cui să îi spună că este epuizată, când știe că imediat vine răspunsul: ” Pe vremea mea…” Si atunci suferă în tăcere. Până ajunge jos de tot…

Gândurile nu se opresc: „Cine sunt eu? Cine sunt eu când nu sunt jobul meu, când nu sunt mama cuiva, sora cuiva, fiica cuiva?”

Ajunsese la fundul sacului. Dar aici s-a reîntâlnit cu ea. Dezbrăcată de toate straturile, în esenta pură. Nu își permitea ședințe de terapie așa că citea mult. Dezvoltare personală. Știa însă că nu este de ajuns. Ca să fie bine trebuie să deschidă toate cămăruțele trecutului și să șteargă praful, să dezinfecteze rănile și să le închidă. Știe că fetita ei o priveste. Învață de la ea, va prelua nesiguranta, timiditatea, rușinea ei adânc înrădăcinată. Întâmpină a doua minune a ei și la scurt timp vine pandemia. Totul trece în online și ea se bucură. Nu vrea să o caute iar depresia postnatală…

După câteva luni în care este într-o asiduă căutare, seminarii, cursuri, cărți, croșetat, stabilește prima sedinta de terapie. Întreaga zi își dorește să găsească sute de scuze, doar să nu o facă…

Timp de un an în capul ei a fost vraiște, plânsete după fiecare ședință și totuși o stare de mai bine, de eliberare.

Închide fiecare cămăruță din trecut lăsând mai multă ordine, claritate, empatie. Lucrează la visele ei. Și ele se materializează. Se transferă în satul ei. Uf, ce sentiment! Acum știe că poate face tot ceea ce și-a propus, pas cu pas. Își deschide aripile, cere ajutor, iar oamenii sunt acolo pentru ea. Cu ajutorul lor, amenajează un mic colț de lectură în clasă, pentru câteva luni găzduiește un club de lectură la ea acasă. Transforma zilele de miercuri în Cafeaua motivatională pentru mamele din sat. Aici se vulnerabilizează, se susțin și cresc împreună, învață să se iubească. Se gândește la coincidența cu Departamentul de consiliere…. acum ea consiliază. Acum se uită în oglindă și îi mulțumește corpului ei brăzdat de semne. Îi mulțumește că a purtat de doua ori viața. Se privește în ochi și își îmbrățișează defectele. Se iubește. Călătoria adevărată abia începe…

Întrebările ei au primit răspuns. E creația lui Dumnezeu! Este aici cu scopul a-și trăi viața la nivelul cel mai înalt de recunoștință, bucurie, dăruire. Azi îi răsună în creier doar gândul: „Fă rai, din ce ai!”