Fii tu însuţi de Claudia Groza

Livada răsuna
de cântecele păsărilor, de  zumzetul
insectelor şi de foşnetul frunzelor atinse de vântul ce anunţa venirea toamnei.
O fetiţă vorbea cu vrăbiile în luna lui gustar şi îşi arăta albeaţa dinţilor.
Vântul îi mângâia creştetul şi se simţea răsfăţată.
– Mi-aş
dori atât de mult să pot zbura asemeni vouă! şopti
copila.
– Nu e
atât de greu, dar te vei zgâria de crengile arborilor, de piscurile munţilor.
Apoi află că va fi necesar să îţi cauţi hrană. Oamenii nu sunt atât de darnici.
Tu, de exemplu, când ai lăsat ultima oară firimituri la fereastră? grăi o
vrăbiuţă guralivă şi veselă.

Într-adevăr, a trecut ceva vreme de când am făcut acest gest. Voi fi mai atentă
de acum încolo, îngăimă fetiţa.
Dintre
straturile cu legume, aşezate cu migală printre pomii fructiferi,  se auzi timid o şoaptă.
–        
Cât mi-aş dori să fiu un gogoşar!
Dând
frunzele la o parte, copila a descoperit un ardei gras, galben, frumos, dar
foarte trist. Broboane de lacrimi se prelingeau dinspre codiţa ce îl ţinea
prins pe tulpină spre pământ.
–        
Dar şi tu eşti gustos şi frumos, cu multe
vitamine.
Ardeiul
nu a răspuns. Doar ofta şi iar ofta.

Uneori şi eu aş vrea să fiu o minge colorată şi să mă rostogolesc, să fiu
mângâiat şi îmbrăţişat de copii.
Întorcând
capul în direcţia de unde veneau cuvintele, fetiţa a exclamat:
– Hei,
un pepene vorbitor! Dragule, dar şi tu eşti atât de colorat: verde închis la
exterior, misterios şi roşu aprins în interior, şi dulce, şi gustos. Nu înţeleg
de ce nu eşti fericit, zău aşa!
Pepenele
ofta şi iar ofta.
– Cât
mi-aş dori să fiu creangă, să văd împrejurimile.
– Cine
o vorbi acum? se întreba micuţa.
– Eu,
rădăcina acestui arbore. M-am săturat să fiu ascunsă în pământ, să mă lupt cu
insectele şi cu viermii.
– Dar
eşti atât de importantă! Dacă nu ai fi tu, arborii nu ar mai creşte, nu ar mai
face fructe.
Rădăcina
ofta şi iar ofta.
– Ba şi
eu ce aş dori să fiu rădăcină, grăi timid o ramură. Nu mai vreau să stau în
soare, să ascult mereu gălăgia păsărilor.
– Dar
tu susţii frunzele care hrănesc vieţuitoarele. Ai un rol important, nu este
cazul să te plângi.
Ramura
ofta şi iar ofta.
– De
câte ori am visat, stând în cutia mea, 
să fiu un contrabas, îşi împărtăşi dorinţa, cu elan şi voce puternică,
o  vioară rezemată de tulpina unui gutui.
– Tu
vorbeşti? întrebă speriată fetiţa. Ne cunoaştem de patru ani şi nu mi-ai spus
nimic, niciodată.
– Ei,
ce rost avea? Eşti prea micuţă să cânţi la contrabas.
Vioara
ofta şi iar ofta.
Ameţită
şi obosită de atâtea văicăreli şi nemulţumiri, copila s-a aşezat pe rădăcinile
bătrâne şi groase ale unui măr. A scos încet, cu degete firave şi lungi precum
nişte creioane ascuţite, un evantai făcut din lemn de bambus. În timp ce îşi
făcea vânt, auzi un scâncet:
– Oare
voi fi vreodată acordeon?
– Asta
e prea de tot! Ce se întâmplă de toată lumea e nemulţumită? Eu ce să mai spun,
că nu am mai crescut şi sunt cât o păstaie de fasole, deşi am împlinit 7 ani?!
Pe
neaşteptate, vântul a căpătat înfăţişarea unui zmeu şi a început să sufle
puternic peste livadă, peste casele din împrejurimi, peste dealurile rotunjite.
Fetiţa
s-a făcut ghemotoc şi s-a adăpostit în scorbura mărului pe rădăcinile căruia se
odihnise.
– Am să
rezolv eu aceste nemulţumiri. Să învăţaţi să vă vedeţi rostul pe aceste meleaguri
şi să apreciaţi întotdeauna ceea ce sunteţi, urlă zmeul.
Pe
negândite sau cât ai putea spune „peşte”, fetiţa cât o păstaie de fasole a fost
luată pe sus şi obligată să zboare. Fiind uşoară, a plutit câteva minute în
aer, apoi s-a agăţat de crengile unui fag înalt şi a rămas atârnată acolo.
Ardeiul
gras s-a micşorat, s-a umflat, transformându-se într-un gogoşar roşu. Văzând
aşa frumuseţe, stăpâna livezii l-a cules cu gândul de a-l pune la murat pentru
iarna lungă, ce urma să sosească în câteva luni.
– Mai
vreţi? Vă arat eu vouă nemulţumiri, râdea zmeul cu gura până la urechi,
zguduind pământul.
Pepenele
a fost colorat de razele soarelui în multe culori. A devenit o minge. Un
băieţel a lovit-o cu putere şi, întrând în sârma ghimpată, ce împrejmuia livada,
s-a spart. Un fâsâit încet şi trist, atât s-a auzit.
Rădăcina,
tot tânjind după soare, a ieşit din pământ. Ramurile au fost trântite pe sol,
aşa cum îşi doreau. Pomul s-a uscat, nemaivând apă.
Vioara
a început să crească şi a tot crescut până ce corzile au cedat, şi     s-au rupt. Din acea clipă, nu a mai cântat.
Dintr-odată,
evantaiul a început să se întindă, şi se tot întindea. Aerul ce atingea fiecare
cută scotea un sunet. Evantaiul era fericit şi mândria îl cucerise rapid. Părea
că reuşise să îşi împlinească dorinţa. La următoarea întindere, a cedat şi s-a
rupt în multe bucăţi.
– Acum
sunteţi fericiţi? Nu era mai bine să vă limitaţi şi să fiţi voi înşivă? Credeţi
că alţii sunt mai interesanţi decât voi. Nu este adevărat! Fiecare obiect,
vieţuitoare, om au un rol important pe pământ.
– Te
roooog, iartă-mă şi coboară-mă de aici, striga cât putea micuţa, destul de
speriată.
– De
data asta te ajut, dar cu o condiţie, spuse zmeul.

Oricare, oricare, oricare. Promit să fac ce îmi ceri, răspunse copila cu lacrimi
în ochi.
– Să
povesteşti prietenilor tăi despre expresia „Fii tu însuţi/însăţi”.
– Cu
mare drag, cu mare drag, confirmă cu voce tremurândă fetiţa.
Din
acea zi, fiecare obiect, plantă, vieţuitoare, om au învăţat că nu e bine să
tânjească să fie altceva.
Există
o poveste în tot ce ne înconjoară.
– Chiar
şi în lacrimi sau în picăturile de ploaie, şopti fetiţa?
– Chiar
şi în ele… dar despre povestea lor, cât de curând, afirmă vântul, mângâindu-i
blând creştetul.
Luna a
zâmbit, suflând linişte şi vise frumoase peste copila cât păstaia de fasole.
–        
Vei creşte, copilă isteaţă. Dormi în pace.
Somn  uşor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.