Furia și Domnișoara Anxietate de Claudia GROZA

Bucuria dimineților de toamnă gâdila trei suflete. Mirosul aerului rece era inspirat cu poftă pentru a împrospătă plămânii. Zâmbetele și jocurile variate: mers cu spatele sau într-un picior, alergat prin frunze și descoperit forme de nori, înseninau sufletele și alungau emoțiile.

Copiii de clasa I aveau o învățătoare nouă, drăguță.

– Anul acesta vom învăța literele de mână și veți scrie cele mai frumoase scrisori lui Moș Crăciun! rosti doamna.

            Zilele treceau. Băiețelul cu părul bălai și bucle mari era tot mai abătut. Pașii lui erau grei și mersul spre școală se transformase într-un târâș greoi.

-Dragul meu, ești bine? întrebă mama.

– Da, mama. Sunt bine!

– Pari trist. Sau îngrijorat. Vrei să discutăm?

– Sunt bine, repetă Mina.

Se schimbaseră multe în viețile celor trei. După divorț, mama cumpărase un apartament și muncea foarte mult pentru a plăti băncii banii pe care i-a dat cu împrumut. Era tristă și obosită. Timpul intrase la apă. Nu mai aveau momente multe de stat împreună.

Drumurile spre școală erau foarte valoroase.

– Doamna a zis că ea nu o să țipe la noi, dar o face. Nu s-a ținut de promisiune! murmură înt-o dimineață, în hol, sora lui Mina.

– O supărați? Sunteți gălăgioși?

– Uneori mai vorbim, dar ea jignește copiii. Lui Mina îi spune mereu că scrie încet, că se mișcă lent, ca un moș.

– Așa este, Mina? Tu cum te simți?

– Nu mă așteaptă niciodată la dictări. Nu vrea să repete. Și atunci simt cum mă inundă tristețea. Atât de mult, încât devin furios.

– Te înțeleg. Vom desena și vom discuta despre emoții astăzi. Ce spuneți?

– Sigur, mami!

 Fiecare despărțire era tot mai grea. Mina se simțea abandonat într-o prăpastie cu lavă. Mama îi spunea să o asculte și să o respecte pe doamna, dar pe el cine îl asculta? Doamna învățătoare îl umilea. Zi de zi găsea ceva negativ să îi spună.

– Bună, Mina! Să nu te sperii! Sunt domnișoara Anxietate. Am fost și eu ca tine. Vreau să îți dau un sfat: fii sincer și spune mamei tale tot ce simți. Povestește despre toată tristețea pe care tu o percepi în corpul tău.

– .. se va supăra pe mine! Îmi va spune că nu mă străduiesc sau că mă încăpățânez.

– Mina, mama ta știe că ești un băiat isteț, cu un suflet bun. Împreună veți găsi cea mai bună soluție.

Zilele treceau unele mai ușor, altele cu greu. A sosit vacanța de iarnă și tot cenușiul a îmbrăcat mantia strălucitoare a sărbătorilor, a colindelor și a faptelor bune.

Mina a redevenit copilul vesel și jucăuș. Construia lego și citea povești plușurilor pe care le colecționa. Zăpada i-a oferit momente magice alături de prieteni, și de sora sa.

Revenirea la școală a fost cu lacrimi, dar Mina și-a intrat rapid în rolul de erou.

– Mama, să știi că doamna aruncă caietele copiilor prin clasă.

– Am să merg să discut cu dânsa.

Mama lui Mina a programat o întâlnire cu doamna consilier, la care a participat și el.

– Bună ziua! Să știți că Mina nu ascultă sarcinile pe care i le dă doamna învățătoare. Este răsfățat și are nevoie de reguli.

– Am înțeles. Dar educația nu se face cu nervi, cu umilință și etichetări, spuse mama lui Mina.

– Uite, Mina, dacă tu scrii tot ce îți spune doamna timp de două săptămâni, eu vorbesc cu ea să te mute cu prietenul tău. Accepți provocarea?

– Desigur! Accept.

Mina era atât de fericit și serios în rolul pe care îl primise. Știa că va sta cu prietenul lui din clasa pregătitoare! Doamna consilier o va îndupleca pe învățătoarea care nu își ținuse promisiunea din prima zi de școală.

– Să știți că Mina lucrează foarte frumos. E alt copil de câteva zile, mărturisi învățătoarea mamei.

– Mă bucur. Să îi spuneți și lui asta.

Ziua următoare, Mina ieși plângând de la școală.

– Ce s-a întâmplat?

– Doamna mi-a îndoit recipientul de apă.

– Nu-i nimic, mama! Vom cumpăra altul.

– Mama, dar doamna a împins banca și l-a prins pe Mina.

În acele momente, în care lacrimile se luptau să stea locului și să nu se prelingă pe obraz, mama a înțeles că fiul ei are nevoie de ajutor. Și a vorbit cu un psiholog.

„Vorbește Mina! Nu mai ține tristețea în tine. Știu că ești furios. Și te înțeleg. Povestește. Cere ajutor! Nu ai de ce să îți fie frică.” Acesta a fost mesajul pe care Mina l-a primit de la domnișoara Anxietate.

Ședințele cu Tudor, psihologul au reușit să îl facă pe Mina să povestească, dar mai ales să înțeleagă că e în regulă să scrii uneori încet, alteori să nu știi, iar doamna învățătoare nu are niciun drept să râdă de el.

Zilele de primăvară deveneau tot mai prietenoase și cei trei, mama și gemenii petreceau timp în parc. Se jucau și adunau amintiri.

Până într-o zi în care mama a primit o poză cu Mina pe hol, desculț și plângând. A alergat într-un suflet acasă.

– Ce s-a întâmplat?

– M-a bătut doamna. A râs când mi-a căzut croissantul și atunci furia mea a devenit de neoprit și am început să plâng.

– Dragul meu, drag! Vom căuta o soluție! Mama te iubește!

„Dragostea mamei și plușurile care mă fac să visez frumos îmi dau putere. Oare pot controla vreaodată furia? Nu îmi place de doamna învățătoare. Mereu mă jignește. Parcă aș fi defect.”

Mina și-a luat un pluș a doua zi la școală. Să îl țină lângă el, să se simtă iubit. „Nu voi spune nimic. Sunt un băiat curajos. Tudor, psihologul așa mi-a spus.”

„Te voi salva, Mina!” șopti domnișoara Anxietate.

După orele de școală, Mina respira greu, cu un oftat.

„Trebuie să rezolvăm situația, Mina!”

– Nu am aer mama! Nu pot să respir!

– Chem salvarea! Va fi bine! Inspiră, rosti mama, deschizând larg fereastra în liniștea nopții.

Medicii au venit rapid.

– Ce s-a întâmplat, Mina?

– Nu pot respira! M-a bătut doamna învățătoare.

– Atac de panică, doamnă!

La spital, doamna doctor i-a explicat lui Mina că se va confrunta cu multe frici, cu tristețe și furie, dar e foarte important să le scoată din corp prin desen, povestind cu cineva de încredere și chiar țipând în pernă.

„Mulțumesc, Tudor și Alexandra, pentru că m-ați învățat să desenez furia și frica. Sunt parte din noi. Am iertat-o și pe doamna învățătoare, dar nu mai vreau să o văd. Mama ne-a mutat la altă școală și ne este bine. Îmi e dor de prietenul meu, dar am să mă văd cu el în parc! Copii, chiar dacă sunteți mai înceți sau trisți, povestiți despre emoțiile voastre!

Mulțumesc, domnișoara Anxietate pentru că mi-ai fost alături. Am înțeles cât de important este să comunici, dar și că nici adulții nu știu partea asta cu emoțiile.

Mulțumesc plușuri dragi pentru că mi-ați luat fricile și furia în multe momente și mi-ați oferit liniște în inimă și vise frumoase.

Mulțumesc mama că m-ai crezut și ai făcut tot posibilul să fiu bine, ssă fim bine toți trei.

Mulțumesc frică. Nu ești atât de rea! Când ești lângă mine știu că e important să fiu atent, să mă concentrez pentru a nu păți ceva. Dacă prima dată te-am desenat cu negru, acum ți-am dat culoare. Ești importantă! Mi-a plăcut filmul „Întors pe dos”!

Mulțumesc furie! Dacă nu ai fi tu, am exploda din cauza fricii și tristeții adunate în noi. Am fi mai ceva ca un TNT. Tu ne ajuți ca cei din jur să înțeleagă că ceva se întâmplă cu noi și sufletele noastre.

Mulțumesc noii mele învățătoare care a avut răbdare cu mine și este foarte blândă, care îmi spune că e ceva bun în interiorul meu și că trebuie să îl scot la suprafață mai des.

Mulțumesc noilor colegi care m-au invitat la petrecerile lor!

Și ce dacă ești mai încet, sau poate altfel?! Ești TU, copile! Ești UNIC, frumos și bun!

Citiți și alte povești cu copii altfel: „Minunea” și „Băiețelul cu aripă de fluture”.

Acum sunt bine! Când îmi este frică inspir și expir, desenez, dar cel mai important: povestesc despre ceea ce simt.”

Mina este un băiețel ca oricare altul. Toate  emoțiile sunt frumoase și importante. Fac parte din viața noastră, din tot procesul de transformare de la copil la adulți frumoși, empatici și curajoși, care își împlinesc visuri mărețe.

Furia și domnișoara Anxietate sunt mândri de reușita lui Mina!

Trăiește în pace cu toate emoțiile tale!