Când orele amiezii tronează ziua, stomacul fiecăruia dintre noi îşi cere dreptul. Mirosul covrigilor calzi te ameţeşte dacă eşti nemâncat de ore bune. Ochii Biancăi strălucesc la vederea stafidelor aurii ce împodobesc covrigii uriaşi. Paşii micuţei se îndreaptă spre magazin. Cu o îndemânare şi o viteză uimitoare, covrigul este furat.

– Poliţia, prindeţi hoaţa! strigă vânzătoare, ieşind în pragul covrigăriei.

Bianca a ajuns departe. Găseşte o bancă, se odihneşte puţin şi începe să mănânce cu poftă din covrig. Porumbeii se adună în jurul ei.

– Pentru că am furat, împart cu voi. Sunteţi atât de frumoşi! Pe lângă asta, voi vă aveţi unul pe altul. Eu sunt singură. Locuiesc într-o casă plină de copii, dar nimeni nu mă iubeşte.

Tristă, dar cu foamea potolită copila se îndreaptă spre orfelinat.

O coţofană, o prinde din urmă şi o atinge pe umăr.

– Hei, să ştii că şi eu fur. E un defect major. Fur tot ce străluceşte în lumina soarelui. Prietenii mei nu au o părere prea bună despre mine. Îţi dau un sfat prietenesc: nu mai fura. Lucrurile se vor înrăutăţi.

– Am înţeles, răspunse copila, dar coţofana zburase.

Fetiţa rămâne pe gânduri. A furat pentru că îi era foame. Oare va deveni o hoaţă?

Orfelinatul se zăreşte. Gardul viu dă un farmec deosebit acestei case înalte. Din curte seaude gălăgie. Intrând tiptil, Bianca este îmbrăţişată de copiii mai mici, care o iubesc ca pe o soră.

– Nu v-am adus nimic. Sunt obosită. Merg să-mi fac lecţiile.

Glasuri triste se aud în cor.

– Este supărată. I s-a întâmplat ceva, şopti un băiat.

Lecţiile au obosit-o pe micuţa noastră. Pleoapele au căzut grele şi copila a păşit pe tărâmul viselor. O ceată de îngeri au sosit rapid să o îmbrăţişeze.

– Ce bine că ai venit. Ne era dor de tine.

– Şi mie de voi. Nu aţi aflat ce am făcut?

– Ba da, ştim tot. Însă te-am iertat, deoarece am înţeles că îţi era foame.

– Îmi pare rău de gestul pe care l-am făcut. Nu ştiu ce a fost în capul meu. Mirosul covrigilor calzi a declanşat totul, spuse cu voce ruşinoasă Bianca.

Îngerii s-au jucat cu Bianca şi i-au readus zâmbetul pe buze.

*

Cerul a început să cearnă fulgi cu aromă de vanilie. Bianca se plictisese în camera ei de la orfelinat. Şi-a pus căciula, a smuls paltonul din cuier şi a pornit să cunoască oameni şi să vadă miracolul iernii.

Copila apăsa fiecare pas în omătul proaspăt. Se amuza văzând urma cizmuliţei desenată în urma ei. Ridica ochii spre cer şi lăsa fulgii mari să-i mângâie faţa de culoarea cafelei cu mult lapte. Gropiţele din obraji erau fericite de atenţia ce li se acorda. Zărind magazinul central frumos împodobit, fetiţa a simţit dorinţa de a vdea cum este în interior. Părea măreţ precum un palat.

– Oauuu… este impresionant, şopti copila zărind bradul imens din interiorul magazinului. Câte beculeţe! Câtă beteală. Câte acadele! şoptea Bianca.

Privirea îi sticlea şi gura îi lăsa apă văzând atâtea dulciuri. Se uită în stânga, se uită în dreapta şi haţ o acadea. A îndesat-o iute în buzunarul paltonului. Degeaba. Camerele de supravegheat au văzut totul. Domnul poliţist s-a apropiat încet de copilă.

– Cum te numeşti, fetiţo?

Tăcere. Se temea de oamenii îmbrăcaţi în uniformă.

– Nu ştii să vorbeşti?

– Bianca. Bianca mă numesc, răspunse repede, uitându-se în altă direcţie decât la domnul din faţa sa.

– Te rog să mă însoţeşti să îţi spun o poveste.

Copila îl urmă, fără a comenta în niciun fel.

– Vă rog nu. Domnule poliţist, vă rog nu o pedepsiţi. Uitaţi aici banii pentru acadea.

Linişte. Bărbatul înalt, cu o burtă mare şi o mustaţă stufoasă, se uită când la o fată, când la cealaltă.

– Mă scuzaţi. Am văzut tot ce s-a întâmplat. Ea este prietena mea. Poftiţi banii. Povestea nu se va mai repeta. Să mergem, draga mea. Părinţii mei ne aşteaptă, şi Timea, fetiţa apărută printr-un miracol, o luă de mână pe fetiţa orfană.

După ce s-au îndepărtat, salvatorea îi spuse:

– Să nu-ţi fie teamă. Nu îţi cer banii. Hai să-ţi prezint părinţii mei. Sunt atât de buni şi răbdători! Te vor îndrăgi. Sunt sigură că şi tu pe ei.

Timea a făcut prezentările.

– Suntem încântaţi să te cunoaştem.

– Mie îmi este foame. Ce spuneţi de o pizza? se auzi vocea veselă a tatălui.

– Votăm pentru pizza, strigară în cor fetele.

În timp ce pizza era savurată cu poftă de cei patru, Bianca se gândea: „Este minunat să ai o familie. Să îi pese cuiva de existenţa ta. Să îţi asculte dorinţele şi problemele.”

– Cum ai ajuns la orfelinat, draga mea? întrebă Timea.

– Părinţii mei au dispărut într-un accident de maşină. Am fost adusă la orfelinat. Mi-aş dori enorm de mult o familie. Mi-e dor să fiu ascultată şi să dăruiesc iubire la rândul meu.

– Biata copilă… şopti mama Timeei, ştergându-şi lacrimile pe furiş.

– Ce ai spune dacă ţi-am propune să fii membră a familie noastre? Se auzi vocea gravă a tatălui.

– Glumiţi? silabisi copila.

– Tata, tu vorbeşti serios, nu?

Mama Timeei rămase cu ochii miraţi, fără grai.

– Bineînţeles dragele mele. Cât se poate de serios. Merg cu tine la orfelinat chiar în această seară şi discut cu directoarea.

Bucuria ce a explodat în urale nu poate fi descrisă în cuvinte.

Masa a fost terminată. Dorinţa arzătoare de a afla răspunsul din partea conducerii orfelinatului, a grăbit personajele poveştii noastre spre locul cu pricina: orfelinatul.

Câteva beculeţe pâlpâiau timide în jurul căsuţei albe. Năsucurile copiilor s-au lipit rapid de geamuri când au auzit gălăgie.

– Cine or fi aceşti oameni? Iar a făcut Bianca vreo prostie? gângureau cei mici.

Doamna directoare – aruncându-i o privire întrebătoare Biancăi – i-a primit rapid, neştiind despre ce e vorba.

– Stimată doamnă, fiica noastră s-a împrietenit cu micuţa Bianca şi aflându-i povestea, noi am dori să o înfiem. Sunteţi de acord?

– Sigur că da. Ne dorim ca fiecare copil să locuiască într-o familie şi să primească dragostea şi atenţia unor părinţi iubitori. Bănuiesc că având o fiică sunteţi părinţii potriviţi pentru această copilă. Am să vă dau lista cu actele necesare şi vă aştept cât mai curând pentru semnarea lor.

Timeea îi atrage atenţia tatălui său, trăgându-l uşor de marginea paltonului.

– Poate merge la noi din seara asta?

Directoarea orfelinatului s-a uitat spre ei şi a răspuns zâmbind:

– O puteţi lua din această seară, dacă îmi scrieţi o declaraţie şi îmi lăsaţi un document.

Copiii au început să plângă.

– De ce numai ea? Şi noi am fost cuminţi. Nu e drept.

– Dragii mei … scumpii mei… se vor găsi şi pentru voi oameni cu suflet bun. Eu am să mă rog pentru voi. Nu am să vă uit. Voi veni în vizită de câte ori am să pot.

Lacrimile au fost şterse. Îmbrăţişările erau atât de strânse, parcă erau lipiţi cu scotch.

Bianca şi-a strâns puţinele lucruri pe care le avea. Nu a privit înapoi. Simţea că va fi părăsită de curaj dacă se uita înapoi.

Prinsă de mână de prietena ei şi de mama acesteia, Bianca a părăsit orfelinatul. Viaţa ei urma să ia un alt curs.