Hoaţa – partea a III-a

În timp ce pizza era savurată cu poftă de cei patru, Bianca se gândea: „Este minunat să ai o familie. Să îi pese cuiva de existenţa ta. Să îţi asculte dorinţele şi problemele.” – Cum ai ajuns la orfelinat, draga mea? întrebă Timea. – Părinţii mei au dispărut într-un accident de maşină. Am fost adusă la orfelinat. Mi-aş dori enorm de mult o familie. Mi-e dor să fiu ascultată şi să dăruiesc iubire la rândul meu. – Biata copilă… şopti mama Timeei, ştergându-şi lacrimile pe furiş. – Ce ai spune dacă ţi-am propune să fii membră a familie noastre? Se auzi vocea gravă a tatălui. – Glumiţi? silabisi copila. – Tata, tu vorbeşti serios, nu? Mama Timeei rămase cu ochii miraţi, fără grai. – Bineînţeles dragele mele. Cât se poate de serios. Merg cu tine la orfelinat chiar în această seară şi discut cu directoarea. Bucuria ce a explodat în urale nu poate fi descrisă în cuvinte. Masa a fost terminată. Dorinţa arzătoare de a afla răspunsul din partea conducerii orfelinatului, a grăbit personajele poveştii noastre spre locul cu pricina: orfelinatul. Câteva beculeţe pâlpâiau timide în jurul căsuţei albe. Năsucurile copiilor s-au lipit rapid de geamuri când au auzit gălăgie. – Cine or fi aceşti oameni? Iar a făcut Bianca vreo prostie? gângureau cei mici. Doamna directoare – aruncându-i o privire întrebătoare Biancăi – i-a primit rapid, neştiind despre ce e vorba. – Stimată doamnă, fiica noastră s-a împrietenit cu micuţa Bianca şi aflându-i povestea, noi am dori să o înfiem. Sunteţi de acord? – Sigur că da. Ne dorim ca fiecare copil să locuiască într-o familie şi să primească dragostea şi atenţia unor părinţi iubitori. Bănuiesc că având o fiică sunteţi părinţii potriviţi pentru această copilă. Am să vă dau lista cu actele necesare şi vă aştept cât mai curând pentru semnarea lor. Timeea îi atrage atenţia tatălui său, trăgându-l uşor de marginea paltonului. – Poate merge la noi din seara asta? Directoarea orfelinatului s-a uitat spre ei şi a răspuns zâmbind: – O puteţi lua din această seară, dacă îmi scrieţi o declaraţie şi îmi lăsaţi un document. Copiii au început să plângă. – De ce numai ea? Şi noi am fost cuminţi. Nu e drept. – Dragii mei … scumpii mei… se vor găsi şi pentru voi oameni cu suflet bun. Eu am să mă rog pentru voi. Nu am să vă uit. Voi veni în vizită de câte ori am să pot. Lacrimile au fost şterse. Îmbrăţişările erau atât de strânse, parcă erau lipiţi cu scotch. Bianca şi-a strâns puţinele lucruri pe care le avea. Nu a privit înapoi. Simţea că va fi părăsită de curaj dacă se uita înapoi. Prinsă de mână de prietena ei şi de mama acesteia, Bianca a părăsit orfelinatul. Viaţa ei urma ia un alt curs.