Interviu cu scriitoarea Mona Șimon – „Locul unde mai trăia ziua”

1. Știu că ești din Sighetu Marmației, ești în zodia Rac, ai absolvit Medicina … Ce ne mai spui despre tine? Pasiuni, culori, locuri dragi…

 

Bună, Claudia și îi salut cu mult drag pe cititorii tăi.

 

Sunt un om cât se poate de obișnuit, pe cât de obișnuit poate fi un Rac 😊 Iubesc să scriu, după cum cred că se știe deja, să citesc și să cânt la pian. Culoarea mea preferată e roșu, dar mă pierd în albastru, în special albastrul mării și al cerului. Locurile mele dragi sunt cele în care am bucățile mele de suflet alături. Oriunde pe acest pământ, doar să fim împreună, asta contează pentru mine. Dar dacă e să numesc ceva anume, țărmul mării și Italia.

 

2. De ce scris? Cum ai hotărât să mergi pe acest drum?

 

Am scris de drag și  dintr-o dorință nebună. Am mai spus în mai multe rânduri, când m-am mutat în Franța am avut șansa de a putea să mă opresc puțin și să îmi răspund la întrebarea: Ce vreau să fac cu adevărat? Să scriu o carte, să devin scriitor a părut un vis nebunesc, însă Dragul meu mi-a tot repetat că sunt datoare față de mine să încerc și, încet, încet, am început să îl cred. Așadar, am încercat. Și, zic eu, am reușit!

 

Nu pot spune că am visat mereu să scriu. Deoarece nu a fost chiar așa. Cred că abia acum câțiva ani am învățat cu adevărat să visez. Să visez realmente la ceva care să îmi aparțină doar mie și care să nu fie deloc influențat de conjunctură, posibilități ori de cei din jur. Și nu doar să îmi imaginez un „ceva” posibil, ci chiar să încep să fac un prim pas spre a împlini acea dorință. În acel moment sufletul meu a ales scrisul. Știa el ce știa, dar a fost răbdător cu mine și mi-a vorbit doar când a fost sigur că voi asculta în sfârșit.

 

3. Cum ai ales titlul romanului: „Locul unde mai trăia ziua”? Care a fost personajul în jurul căruia s-a construit romanul?

 

Titlul mi-a venit când eram aproape de final. Am avut mai multe titluri provizorii, dar nu mă puteam decide la niciunul. Ceva lipsea. Într-o zi am recitit scena cu Elia în rapiță și s-a făcut zi în mintea mea. La finalul scenei scrisesem: „Acolo era salvarea. Era singurul loc unde mai trăia ziua și trebuia să răzbată până la el.” Recitind, totul a căpătat sens. Am descoperit titlul perfect pentru visul meu împlinit.

 

Romanul l-am construit în jurul poveștii lui Elia. Boala lui și sfârșitul pe care avea să îl aibă el ca personaj au fost punctul de pornire al cărții. Pe urmă, treptat, întregul fir narativ s-a dezvoltat.

 

4. Ai un ritual de scriere? ( loc, muzică… ?)

 

Scriu doar la biroul meu și aproape întotdeauna pe calculator. Foarte rar de mână, îmi pierd ideile nu știu de ce. Ca ritual, da, am unul. De fiecare dată înainte să mă așez să scriu, cânt o piesă la pian. Muzica clasică, pianul în principal, îmi crează o atmosferă și o stare de care am nevoie pentru a renunța la realitatea cotidiană și a putea intra în poveste. Însă atunci când scriu nu ascult muzică clasică. Îmi pun uneori în surdină muzică, dar de obicei prefer country, Johnny Cash sau Willie Nelson.

 

5. Ai un personaj preferat ( foarte drag ) din roman? Te atașezi de personaje? ( Mie mi-a fost tare dragă Ailina, dar i-am simțit și pe ceilalți cu toată suferința lor… Elia, Agnus și Nioca ).

 

Îmi este foarte drag Agnus. M-am simțit cel mai aproape de el, poate și datorită faptului că lui i-am pus pe umeri sacrificiul de a-și omorî cel mai bun prieten. Dar, mai mult, mi-a plăcut să îl arăt lumii cu toate imperfecțiunile lui, uman, plin de vicii, dar păstrând în suflet unele dintre cele mai de preț valori din viață – iubirea și loialitatea.

 

Mă atașez de personaje mult. De fapt, eu construiesc prima dată personajele principale și abia apoi povestea lor. Îi umanizez, mă strădui să îi cunosc în detaliu, ce fel de oameni sunt, ce gândesc, ce principii au. Îmi devin prieteni. Cu bune sau rele îi simt parte din mine pe fiecare și îi pot vedea în fața mea ca și cum ar fi făcuți din carne și oase. Da, mi-s dragi cu toții, pentru că sunt ai mei și simt că eu îi cunosc cel mai bine.

 

6. Îmi plac foarte mult numele personajelor. Cum le-ai ales?

Mă bucur mult că îți plac, știu că aici părerile sunt împărțite. Mi-am dorit să diferențiez personajele principale de celelalte și mi-a venit ideea să le dau nume care să aibă o semnificație. Pentru poveste, bineînțeles. M-am decis asupra simbolurilor pe care vreau să le subliniez și am căutat pe Google translate, am luat pur și simplu limbile la rând, până am găsit o traducere care să îmi placă și care să semene cu un nume.

 

Elia face excepție. L-am ales de la bun început, chiar înainte să încep efectiv să scriu romanul, și vine de la  Sfântul Ilie.

 

7. Ne povestești puțin despre alte scrieri, despre „nescrisa” și despre unde te putem citi?

 

Am început să scriu în 2017 pe blogul personal – O carte nescrisă (monasimon.ro). Acolo am multe povestiri publicate și cred eu e și o dovadă a evoluției mele ca scriitor. Se simte și se vede diferența dintre primele povestiri făcute publice și ceea ce scriu azi. Dar le iubesc pe toate, sunt eu cuprinsă în fiecare cuvânt.

 

Am avut bucuria și onoarea să public câte o povestire și în trei antologii, apărute la Editura SIONO – Nuanțe de piper și ciocolată, Șotron pe zăpadă și Un nou început. Iar anul acest (2023), iată, am debutat literar cu romanul Locul unde mai trăia ziua, apărut la Editura pentru Artă și Literatură, Colecția Violet.

 

Nescrisa de vineri este locul meu de joacă și sunt foarte fericită că reușesc să fiu prezentă săptămânal în casa atâtor oameni. Este un newsletter pe care îl trimit în fiecare vineri abonaților mei și care, sper eu, oferă bucurie, inspirație și motivație. Vă aștept cu drag să vă alăturați!

Comanda cartea de aici! Nu vei regreta!

8. Te-ai documentat pentru carte? Am simțit puțin cunoștințele tale de medicină. Mi-a plăcut foarte mult cum ai povestit despre volumul rezidual… și partea cu sufletul în cutiuțe.

 

Nu pot spune că am avut nevoie de o documentare amănunțită, povestea a curs natural și am scris despre un subiect pe care îl stăpâneam. Partea medicală, pe care am încercat să nu o transform în ceva tehnic sau prea didactic, mi-a fost ușor să o scriu, datorită studiilor de medicină pe care le am. Am fost atentă să fie totul autentic și posibil, dar mi-am am profitat și de libertatea pe care ți-o oferă ficțiunea, în special în prima parte, care este ușor distopică. De asemenea mi-am folosit mult imaginația pentru a mă putea pune în pielea unor persoane de vârsta a treia și aici sper eu că am făcut o treabă cât de cât bună, dar nu pot fi pe deplin sigură, aștept să recitesc romanul când voi avea 70 de ani să văd dacă va fi cazul să mă felicit sau să zâmbesc înțelegător doar 😊 Singura documentare serioasă a fost pentru perioada copilăriei celor trei personaje, am citit mult și am întrebat oameni care au trăit în acei ani, să fiu sigură că surprind realitatea acelor timpuri. Și… m-am asigurat că se cultivă rapiță în Dobrogea și în ce anotimpuri înflorește.

 

9. Cartea este despre prietenie sinceră, dar și despre relația cu părinții și impactul atenției și dragostei oferite, dar și durere, suferință în doze diferite. Îți mărturisesc că m-a emoționat relația dintre Ailina și tatăl ei.

 

Da, este o carte tristă pe de-o parte, dar pe alta e plină de speranță. Cel puțin asta mi-am dorit să transmit. Țin minte că doamna editor Violeta Borzea m-a întrebat când lucra pe manuscris dacă partea cu tatăl Ailinei și relația dintre ei doi sunt inspirate din realitate, dar nu este cazul. E doar imaginația mea, însă un sâmbure de adevăr există în acea poveste, totuși. Am vrut să pun un pic de lumină și pe tații singuri care își dedică viața creșterii unui copil și care reușesc să facă o treabă excelentă. Mamele singure sunt niște eroine și povestea lor este cunoscută. Din fericire, există și tați care fac același lucru, modele pentru copiii lor și care sunt capabili să mute munții din loc în numele iubirii și al paternității. Mi-am dorit să le ofer și lor un loc în poveste, pentru că merită.

 

 

10. Ce înseamnă pentru tine lectura? Cât de mult citești? Cum alegi cărțile?

 

Ah, iubesc să citesc! Citesc din clasele primare cu multă pasiune. Lectura e evadare, relaxare, învățare, cunoaștere.și descoperire. Literatura este arta mea preferată, alături de muzică. Și nu cred că poate exista un scriitor care să nu citească. Nu există așa ceva. Un scriitor în primul rând citește mult și abia apoi poate spera că va reuși să scrie la rândul lui.

 

În medie citesc o carte pe săptămână. Spun în medie, deoarece nu mereu am acest randament, depinde și de timp și de dispoziție. Cărțile le aleg acum pe baza recomandărilor din online venite din partea persoanelor cărora le cunosc deja gusturile literare și știu că suntem cam pe aceeași lungime de undă, urmăresc premiile literare, dacă îmi place un autor încerc să îi citesc cât mai multe cărți și aleg des autori români contemporani, îmi place să îi descopăr, iar unii m-au surprins extrem de plăcut. Avem scriitori buni și foarte buni, dar nu toți au încă vizibilitatea pe care ar merita-o.

 

11. Cum arată o zi din viața ta?

 

O rutină dulce-acrișoară, depinde de zile. Sunt mamă a doi băieți minunați, dar năzdrăvani, deci ziua îmi începe cu ritualul de dimineață, trezit, pregătit mic dejun, dus la școală, pe urmă o oră plimb câinele familiei, un alt prăpădit – apropo când îl plimb pe Cezar e timpul meu zilnic de lectură, are un traseu pe o alee din jurul cartierului, unde nu circulă mașini și pot merge cu nasul în carte 😃 – apoi merg două ore voluntar la o bibliotecă școlară, iar când revin acasă mă așez în fața calculatorului, unde scriu, pregătesc Nescrisa de vineri sau lucrez cu oamenii care iubesc să scrie, până ce vine ora de mers după copii. După aceea începe nebunia de seară, se întoarce și Dragul meu de la serviciu și ne împărțim sarcinile. Unul gătește, altul verifică teme, între timp pus haine și vase la spălat, mai aranjat câte ceva, știi tu.. viață.

 

12. Dragostea pentru mare se simte în carte… de ce iubești marea? Ce simți când vezi și auzi marea, valurile?

 

Iubesc marea de când mă știu. M-au atras infinitul ei și misterele pe care le ascunde în adâncuri întotdeauna. Am iubit apa, libertatea pe care o simțeam când mă îndepărtam înotând de mal și îmi părea că sunt una cu eternitatea. Niciun loc de pe pământul acesta nu mi-a oferit atâta liniște cât îmi oferă întinderea aceasta albastră. Când sunt lângă ea știu ce înseamnă smerenia. Da, smerenie simt față de mare. Cred că e un sentiment asemănător celui pe care îl au astronauții când ajung în spațiu. Mă simt un punct infim în fața unei măreții de necuprins. Nici cu ochii, dar nici cu înțelegerea. Și binecuvântare. Că sunt aici, că am plaja mea minusculă pe care îmi pot duce existența, că există atâta frumos încă în lume, capabil să spele tot răul de pe pământ. Și, nu în ultimul rând speranță. Marea îmi dăruiește speranță. Speranța că atâta timp cât o asemenea splendoare va dăinui, nu e totul pierdut.

 

13. Te rog să lași un mesaj pentru cititori…

 

Vă mulțumesc că ați parcurs aceste rânduri. Să iubiți cărțile, să citiți cu drag de câte ori aveți ocazia și puteți și să vă bucurați de frumusețea cuvântului. Cuvântul scris, rostit, cântat, șoptit ori doar venit ca o părere, poate cuprinde în el toată iubirea din lume. Și ce mare fericire e asta, nu-i așa?