Lia şi Ela – ultima parte

Supa pregătită de tatăl Liei, în care fetiţa presăra cu dragoste sare, a reuşit să-i vindece mama.

Copila a povestit tatălui despre bătrânii care o adoptaseră.

– Eşti atât de isteaţă! Sunt mândru de tine, a fost răspunsul tatălui la finalul poveştii. Le vom scrie că eşti bine, sănătoasă şi vom căuta o soluţie să nu-i dezamăgim.

– Tata, dacă i-am aduce să locuiască împreună cu noi?!

– Nu-i o idee rea!

Toţi trei, mama vitregă – care devenise o femeie senină, zâmbitoare şi veselă -, Lia şi tatăl acesteia au pornit spre localitatea unde trăiau bătrânii, părinţii de împrumut ai fetiţei.

Lia a deschis poarta cu putere, a alergat în casă şi i-a îmbrăţişat pe cei doi bunici adoptivi, de o bunătate ieşită din comun.

– Iertaţi-mă, vă rog să mă iertaţi! Sunt o mincinoasă!

Cei doi se uitau miraţi unul către celălalt, neînţelegând absolut nimic. Pe uşă au intrat părinţii Liei, au salutat respectuos şi s-au aşezat.

Povestirea a decurs lin, iar pe măsură ce se apropia de final chipurile personajelor se luminau, iar lacrimile apăreau ca picăturile de rouă ce lucesc în razele de lumină ale dimineţii.

– Am venit cu o propunere: să veniţi să locuiţi alături de noi!

– Dragii moşului, noi suntem bătrâni. Ne-am obişnuit aici, cu toate obiectele care au fiecare povestea sa. Avem amintiri legate de fiecare copac din grădină, nu le putem abandona. Mă bucur că am cunoscut şansa de a cunoaşte şi îmbrăţişa o fetiţă atât de curajoasă , cu suflet bun. Dacă nu afla de boala mamei, nu s-ar fi întors prea curând – bătrânul îşi şterse grăbit o lacrimă, prefecându-se că i-a intrat ceva în ochi. Îi suntem recunoscători pentru bucurile, zâmbetele, zilele minunate pe care mi le-a oferit. Cred că este mai bine să stea cu părinţii ei, şi să ne viziteze de câte ori doreşte.

*

Lia şi Ela şi-au reluat prietenia şi drumul spre şcoală zi de zi. Nimic nu se schimbase parcă. Încrederea le-a uni şi mai mult.

– Nu ai idee ce dor mi-a fost de tiine, mărturisi Ela.

– Te înţeleg. Mi-a fost greu fără tine. Am să te prezint bunicilor mei adoptivi în acest sfârşit de săptămână, adăugă Lia.

S-au îmbrăţişat şi au păşit cu deptul – o superstiţie de-a lor – în şcoală. S-au privit şi au zâmbit.

Fermecătoare zâmbete născute dintr-o prietenie adevărată.
FINAL