Lumea insectelor- de Claudia Groza

           Dimineaţă târzie de aprilie. Ea se
grăbea să îşi facă un sandvi
ş pentru la şcoală.
-Asta aşa să nu mai spună nimeni nimic,
să mă lase cu răutăţile lor… „iar nu ţi-ai adus şi tu de mâncare; dar
chiar nu ai ce?”
oftă Isabela şi deschise uşa frigiderului.
– Credeam că nu te mai trezeşti…
– Cine-i acolo?
Isabela
aprinse repede lumina.
– Ei, hai nu te speria aşa. Sunt eu…
mă cunoşti, doar că mi-a fost jenă să mă prezint. My name is John. Ha ha ha.
-Ihhh… eşti un gândac. Papucul, unde
e papucul… striga agitată Isabela.
– Off… nu ştiu de ce faci atâta caz şi
gălăgie. Nu ţi-am făcut nimic, ba chiar am şi glumit, să-ţi înseninez ziua. Dar,
asta e… voi oamenii, nu aveţi suflet… tot ce nu vă place distrugeti. Repede
papucul! Off, te las, şi totuşi, îţi doresc o zi senină, cu multe bucurii.
– Îmi… îmi pare rău, spuse Isabela,
dar gândacul dispăruse. Ia-l de unde nu-i. Mereu fac nefăcute. Acum, sper să îmi
meargă bine la şcoală, să nu fac vreo boacănă.
Îşi împături sandviş-ul într-un şerveţel,
se îmbrăcă rapid cu hainele pregătite de cu seara, îşi lua geanta şi pleca. Zâmbetul
ce-i mărginea buzele era destul de trist, dar era acolo: „My name is
John”… off… până şi gâzele au umor.
Pe
aleea ce ducea spre şcoală, copacii şi-au îmbrăcat armura colorată în alb, roz
pal şi bleu de-abia sesizabil şi au devenit adăpost pentru păsările care încântă
urechile oamenilor ce nu au însă timp să se bucure de aşa ceva. Boarea primăverii
se simte în văzduh.
De
unde de neunde, apare un bondar. Sunt aşa ciudaţi… parcă nu ar fi insecte.
Sunt graşi şi fac excepţie de la grupul lor. Ha ha ha.
– Unde mergi aşa grăbită?
– La şcoală, nu vreau să întârzi.
– L-ai văzut cumva pe John azi? întrebă
bondarul, timid.
– Hei, ia stai aşa. De unde ştii tu de
John?
– Eee… e o poveste veche, nu cred că ai
timp să ţi-o destăinui acum cu lux de amănunte. Era tare necăjit ieri că nu a mâncat
de câteva zile. L-ai văzut azi, aşadar? Nu mai ocoli răspunsul.
– Ahhh… deci era nemâncat săracul, se
auzi vocea Isabelei. Da, l-am văzut azi şi l-am ameninţat cu papucul. Mi-e
teamă de gândacii de bucătărie. Plus că, la noi în bucătărie nu prea au
existat.
– Lasă, îl găsesc zilele astea prin
parc şi găsim noi o soluţie. Există soluţii pentru orice, nu? Ahh… să nu uit.
Eu sunt Brus. Asta aşa, dacă întreabă John de mine. Ha ha ha.
    
Bondarul s-a întors spre dreapta şi a dispărut într-un tufiş.
„Am greşit. Până la urmă sunt
animale şi ele, aşa mici, urâte, nevinovate. Au şi ele rostul lor pe Pământ,
altfel nu îşi pierdea Dumnezeu timpul  cu
crearea lor. Ce mă costă să arunc o firimitură pe jos. Da… aşa este, le dai
un deget şi îţi iau toată mâna. Mâine poimâine mă trezeam cu tot neamul John pe
capul meu… şi scoate Isabel cămaşa pe unde mai poţi. Am să-l scot în curte
dacă îl mai găsesc după amiază pe John şi îl voi hrăni” gândea intens
Isabela.
– Hei, unde ţi-e gândul?
Era
colega ei de şcoală, Betty. O fată atât de veselă şi zglobie, parcă mânca în
fiecare dimineaţă ardei iute. Nu stătea o secundă locului. Te obosea adesea cu
energia ei, care nu era îndreptată spre ceva util.
– Ei, bună dimineaţa! Mi-am lăsat gândul
la un mic prieten cunoscut aşa pe nepusă masă, la prima oră, zâmbi Isabela şi o
îmbrăţişă pe a sa colega.
          Ore frumoase, interesante, cu jocuri instructive
şi captivante, de cunoaştere a propriului eu. Isabela ardea de nerăbdare să
ajungă acasă. Se simţea atât de vinovată vis-a-vis de John.  Bine că a fost rapid şi a dispărut din faţa
papucului ridicat cu viteză – se pare că el a fost mult mai rapid.
„Inteligent Dumnezeu… a dăruit fiecărei fiinţe ceva plăcut.
Mă uitam ce elitre (aripi groase) frumoase avea John, parcă erau un frac. Şi
bondarul Brus ce galben viu are la purtător! Ce inimi avem… de ce nu putem
accepta şi ne juca alături de orice fiinţă din Univers? Până la urmă şi şarpele
Boa din „Cartea Junglei” era aşa simpatic şi prietenos. Sper să îl găsesc
pe John şi să îmi cer iertare.”
gândea
abătută eroina noastră.
        
Când a auzit ultimul clopoţel, şi-a strâns rapid cărţile şi caietele, şi-a
îmbrăţişat prietena şi a zbughit-o pe uşă. Toţi colegii au rămas uimiţi.
– Niciodată nu a fost aşa grăbită.
– Întotdeana avea o vorbă bună şi de înseninare
pentru fiecare dintre noi.
– Îmi mai povestea ce a mai citit,
despre ce a mai scris.
– A avut un comportament ciudat azi, întreaga
zi.
        
Pe aleea din faţa şcolii, Isabela a zărit un grup de insecte, heterogen:
 câteva gărgăriţe, unele cu elitre roşii,
altele cu elitre galbene…. doi-trei bondari, o libelulă şi doi gândaci
necunoscuţi la nivel de specie, care o aştepta.
– Nu ştim ce este cu John.
– Nu reuşim să dăm de el.
-Te putem însoţi spre casa?
-Nu te deranjăm. Aşteptăm unde ne spui
tu, îngăimă timid Brus, bondarul prietenos.
– Da, urmaţi-mă!
        
Toţi priveau după Isabela ca după urs. Erau şocaţi să vadă un amalgam de
insecte, însoţind aşa ordonat o fată frumoasă şi cochetă.
        
Din contră, Isabela era fericită şi veselă şi zâmbea, făcând cu ochiul,
fiecărui gură-cască ce o privea insistent.
        
Ajunsă acasă, cât a putut de repede, se îndreptă spre bucătărie.
– John, te rog să mă ierţi pentru
comportamentul meu deplasat de azi-dimineaţă. Întreabă pe oricine că nu sunt
prietenoasă şi haioasă dimineaţa. Nu îmi place să mă trezesc devreme… nu îmi
place să am un program matinal. Te rog, iartă-mă, şi, pe lângă asta, am o mare
surpriză pentru tine dacă ieşi de pe unde te-ai ascuns.
   
John, timid şi fricos, ieşi, cu un tremur vizibil dintr-o găurică mică
din spatele ţevilor de la calorifer.
– Hei, salutare! Ce uşurare pentru
mine… uite: – şi spunând asta, Isabela îndreptă mâna spre fereastră, unde aşteptau
emoţionaţi prietenii lui John -, aceasta este surpriza despre care îţi vorbeam.
       
Bucuros din cale afară, John îşi întinse aripile negre, lucioase, de
parcă erau lustruite cu cea mai scumpă cremă şi porni în zbor spre ei.
– Nu pleca aşa, am ceva pentru tine,  spuse Isabela şi îi întinse nişte firimituri
de pâine.
– Oauu… ce ospăţ, spuse vesel John.
Isabela le făcu noilor săi prietenă semne
cu mâna.
– Sper să nu mă uitaţi şi să mă vizitaţi
sau măcar un salut prietenos când mă vedeţi, vă rog mult să-mi adresaţi! Iertaţi-mi
răutatea!
„Ce lume frumoasă! Când vom învăţa
să ne bucurăm de aşa minunăţii?”
Voi când aţi privit cu dragoste şi
admiraţie o insectă? O albină harnică sau o furnică grăbită spre muşuroi?
*
Dumnezeu a creat flori şi insecte, nori
şi ploaie, părinţi şi copii  între toate stabilind
o strânsă legătură.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.