Mâini în rugăciune

Mâini în rugăciune 

       
       În secolul al XV-lea , într-un oraş
micuţ locuia o familie care avea 18 copii. 18! Pentru a-şi întreţine familia
tatăl , bijutier de profesie era nevoit să lucreze chiar şi 18 ore pe zi pentru
a le oferi mâncare. În plus se mai ocupa şi cu orice altceva găsea de lucru
prin vecinătate.
       În ciuda condiţiei lor nevoiaşe, doi
dintre copiii familiei, cei mai mari voiau să-şi urmeze visul lor, acela de
a-şi valorifica talentul pentru desen. Ei erau conştienţi de faptul că tatăl
lor nu-şi permitea să-i trimită să studieze la Academia de la Nürenberg.
       După lungi discuţii noaptea în patul lor
aglomerat cei doi au stabilit un pact. Vor da cu banul iar cel care va pierde
va munci la mină şi va câştiga bani pentru a-l susţine pe celălalt să studieze
la Academie. Apoi după ce fratele care va câştiga va termina Academia, după 4
ani îl va susţine pe celălalt să-şi completeze studiile, fie prin vânzarea
operelor sale, fie muncind de asemenea la mină.
       Apoi, într-o duminică după slujba de la
biserică au dat cu banul iar Albrecht Dürer a câştigat şi a plecat la
Nürenberg. Albert a plecat în minele periculoase şi timp de patru ani şi-a
susţinut fratele cu bani. Lucrările fratelui sau au făcut imediat senzaţie.
Gravurile lui, sculpturile şi pânzele cu ulei erau mai bune decât ale
multor  profesori iar atunci când a
absolvit ajunsese să câştige sume importante. Când s-a întors în satul sau familia
a dat o cină pentru a-i sărbători triumfala întoarcere acasă. După o masă lungă
şi memorabilă din care n-au lipsit muzica şi râsul, Albrecht s-a ridicat din
capul mesei pentru a ţine un toast pentru cel mai iubit dintre fraţii săi, pentru
anii de sacrificiu pe care i-a îndurat pentru ca el să-i îndeplinească visul.
Şi cuvintele de încheiere au fost: a, și acum Albert,
cel mai binecuvântat frate al meu, acum e rândul tău. Acum
te poţi duce la Nürenberg să-ţi urmezi visul şi eu voi avea grijă de tine.”
       Toate capetele s-au întors cu nerăbdare
spre celălalt capăt al mesei unde stătea Albert. Lacrimile îi curgeau pe faţa
palidă iar capul plecat şi-l mişcă dintr-o parte în alta, în timp ce repea  în continuu nu, nu, nu.
       În final Albert s-a ridicat şi şi-a
şters lacrimile de pe obraji şi a privit spre figurile care îi erau dragi. Apoi,
ţinându-şi mâinile aproape de obrazul drept a spus blând. Nu , frate, nu pot să
merg la Nürenberg. Este prea târziu pentru mine. Uite, uite ce au făcut cei 4
ani de muncă în mină mâinilor mele. Oasele de la fiecare deget au fost strivite
cel puţin o data, iar în ultimul timp sufăr de artrită care mi-a afectat ată de
rău mâna dreaptă încât nu pot nici măcar să ţin paharul pentu a toasta cu tine,
cu atât mai mult să fac linii delicate pe pânză, cu pensula sau creionul. Nu
frate, pentru mine e prea târziu.
       Mai mult de 450 ani au trecut. Până acum
sute de capodopere ale lui Albrecht Dürer (portrete, schiţe , desene în
cărbune, gravuri etc.) sunt expuse în orice muzeu mare din lume. Cel mai ciudat
lucru este că ţie îţi e familiară doar una singură, a cărei reproducere o poţi
avea acasă sau la birou. 
       Într-o zi, pentru a-i aduce un omagiu lui
Albert pentru tot sacrificiul său, Albrecht Dürer i-a pictat fratelui său
mâinile muncite cu palmele şi degetele subţiri îndreptate spre cer.
        Şi-a denumit opera simplu ”Mâini”, dar
lumea întreagă şi-a deschis imediat inimile spre capodoperă sa şi a redenumit
tributul iubirii ”Mâini în rugăciune” .
       Data viitoare când vezi o copie a
acestei creaţii emoţionante, mai priveşte-o odată. Dă-i voie să-ţi amintească,
dacă mai aveai nevoie că nimeni, nimeni nu reuşeşte singur.
 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.