Mama în Vinerea Mare – între povești, tradiții și îmbrățișări

Sunt zile în care casa miroase a cozonac ( cumpărat, recunosc ) și a liniște. A pași grăbiți prin bucătărie, dar și a clipe oprite în loc lângă o lumânare aprinsă. În preajma Paștelui, inima unei mame devine altfel. Mai plină. Mai atentă. Mai aproape de tot ce înseamnă viață adevărată.

Vinerea Mare vine cu o tăcere care vorbește. Cu acel drum interior pe care îl facem spre iertare, spre recunoștință, spre lumină. În această zi, mă țin de mână cu copiii mei și îi duc la biserică, acolo unde trecerea pe sub masă nu e doar un gest ritualic, ci o lecție de smerenie. Le spun că e ca o promisiune – că vom învăța să fim mai buni, mai blânzi, mai împăcați.

Le povestesc despre cum, în copilăria mea, mama îmi spăla părul în Joia Mare și îmi punea cele mai curate haine. Despre cum ne strângeam cu toții în jurul mesei și aprindeam candela. Despre tăcerea sfântă din Vinerea Mare și despre clopotul care nu bătea, ca o invitație la liniște și rugăciune.

Și-apoi, aduc tradițiile înapoi în casă – în forme simple, calde, firești. Vopsim ouăle împreună, roșu-aprins, și povestim despre cum Maica Domnului a pus ouă sub crucea Fiului ei. Ne îmbrățișăm mai des. Aprindem lumânări și ascultăm povești cu sfinți, cu bunici, cu ani de demult.

Timpul petrecut împreună devine darul cel mai prețios. Nu jucăriile, nu hainele noi, nu mesele pline. Ci poveștile șoptite la culcare, mirosul de pască în aer, mâinile împreunate în rugăciune, îmbrățișările care spun tot ce uneori nu știm să rostim.

A fi mamă în preajma sărbătorilor înseamnă să fii și păstrătoare de tradiții, și povestitor, și alinare. Să transformi fiecare gest simplu într-un semn de iubire. Să înveți copilul că Paștele nu e doar despre ouă roșii și iepurași, ci despre Înviere – despre cum, în ciuda durerii, viața biruie mereu. Am citit articole despre ce se sărbătorește zilele acestea: suferința lui Iisus, durerea mamei sale, dar mai ales Învierea, adică un nou început pentru fiecare dintre noi.

A fi mamă e, poate, cea mai frumoasă formă de credință.