Păpădia şi soldaţii aerului de Claudia Groza

Sosise ziua mult aşteptată. Micuţul Toma, s-a trezit cu
emoţie. Şi-a sărutat părinţii, aşteptând nerăbdător să meargă la clubul de
poveşti. Mama lui scria poveşti, iar el era tare fericit când participa cu
idei.
Drumul spre hotel a fost parcurs în compania veselă a
razelor de soare.
–         
Mami,
tu ai emoţii?
–         
Am
câteva, dragul meu.
–         
Te
voi ajuta. Să nu îţi faci griji. Emoţia e un fel de fantomă?
–         
Emoţia
este un sentiment, care poate fi bun sau rău şi se plimbă prin corpul tău dând
senzaţia că un muşuroi de furnici călătoreşte prin tine.
–         
Mami,
cum îţi vine inspiraţia?
–         
Puiul
meu drag, inspiraţia soseşte de unde nici nu mă gândesc. De la un nasture zărit
pe trotuar, de la un zâmbet de la al tău, de la o floare care mă priveşte.
–         
Minunat.
Mami eşti deosebit de talentată.
–         

emoţionez, dragul meu drag, şi îl sărută pe micuţ pe cap.
Au ajuns la locaţia evenimentului. Până s-au strâns
copiii, Toma a făcut turul sălii, a analizat jucăriile, cărţile şi a privit pe
fereastră. „Poate îmi vine vreo idee
pentru mama, dacă se află în impas”.
Tiptil-tiptil, Toma a ieşit din sală şi a mers la
toaletă. În timp ce se spăla pe mâini, a auzit o voce şoptită.
–         
Salvează-mă!
Te rog, salvează-mă.
Băieţelul se uită de jur-împrejur, dar nu zări nimic.
–         
Sunt
eu, păpădia desenată deasupra chiuvetei. Atinge-mă şi ia-mă cu tine. Am nevoie
de aer. Aici mă sufoc.
Timid, cu mâini umede, tremurânde, simţind cum obrajii îi
iau foc, Toma a atins păpădia desenată pe perete. Într-o secundă, floarea a
devenit reală, vie, cu tulpina verde, dar însetată de apă.
–         
Du-mă
pe un câmp şi suflă asupra mea. E nevoie să mă răspândesc în toate direcţiile.
–         
Păi
unde găsesc o câmpie? Suntem la oraş, într-un hotel.
–         
Priveşte
fix în oglindă, fără a clipi şi imaginează-ţi că alergi pe o câmpie verde,
presărată cu multe flori.
Toma a executat instrucţiunile. Cu privirea aţintită în
oglindă, fără a mişca pleoapele, şi-a închipuit câmpul verde din spatele casei
de la bunici. Fluturi coloraţi diferit, zburau fericiţi din floare în floare.
–         
Foarte
bine. Acum suflă, şopti păpădia.
Băieţelul ridică păpădia la nivelul ochilor şi suflă.
Zeci de petale pufoase au fost îmbrăţişate de adierile blânde ale unui vânt
călduţ, de primăvară.
–         
La
revedere, Toooomaaaa… la reveeedeeere, strigau bucuroase pufoasele din aer.
În secunda următoare, cerul a fost asediat de mici
capsule metalice.
–         
Ce
se întâmplă? întrebă Toma.
–         
Ah…
sunt soldaţii aerului, au şoptit speriate florile.
Cu o poftă uimitoare, soldaţii aerului au înghiţit puful
de păpădie.
–         
Vai,
săracul puf. Va scăpa din capcana soldaţilor?
–         
Nu,
nu are nicio şansă. Este timpul să dăm de veste păsărilor războinice, a răspuns
un fluture.
–         

pot fi de folos? spuse băiatul.
–         
Sigur.
Sună din această goarnă de trei ori, apoi faci pauză şi sufli din nou de trei
ori.
Toma s-a conformat. Goarna era făcută din coajă de copac.
A sunat de trei ori şi în depărtare s-a şi ivit un nor negru. Păsările
războinice aveau ciocul foarte ascuţit şi penajul colorat. Vântul le-a îndrumat
spre capsulele metalice. Ciocurile aurii, au început să lovească puternic, în
mod repetat soldaţii aerului. Unii au cedat imediat. Alţi soldaţi s-au apărat
şi s-au învârtit pentru a ameţi şi deruta păsările. Puful de păpădie era
eliberat după ce soldaţii aerului erau răpuşi. După o plimbare prin aer şi o
privire atentă asupra solului, puful ateriza şi îşi lăsa seminţele în pământ.
–         
După
ce va ploua, vor răsări alte păpădii, nu-i aşa? spuse Toma, privind spre locul
unde se oprise un puf de păpădie,  apoi
spre o floare de nu-mă-uita.
*
– Aici erai? Mi-am făcut griji, zise mama băiatului. Ai
dispărut de mult. Ce i făcut?
–  Am salvat o
păpădie şi am fost vizitat de inspiraţie. Cel puţin aşa cred. Trebuie să îţi
spun o poveste, mami.
– De abia aştept să o ascult, dragul meu pui talentat.
*
Poveştile au o viaţă minunată. Ele ne însoţesc
pretutindeni. Dacă suntem atenţi le auzim, le simţim, le putem scrie. Nu vă
feriţi de poveşti. Ascultaţi-le şi împărtăşiţi-le cu cei dragi.