PASTILA DE RÂS

Liniștea din casă e caldă, lăptoasă, blândă și iertătoare. Îmi străbate pielea și îmi alină sufletul. E bine… cu toate că e obținută cu trudă.

Dacă mă provoca cineva acum ani buni să aleg între liniște și gălăgie, răspundeam pe negândite: „să fie râs și chiote de veselie”.  Toată viața mi-am dorit să râd, să împrăștie veselia și credința că în orice greu, este și frumos, și bine. Râdeam când mă jucam leapșa pe cocoțate, de-a v-ați ascunselea și elasticul. Aveam febră musculară de la râs. Apoi, mi s-a cerut liniște. Râsul era gălăgios. Râsul nu era pentru o domnișoară. Mi-a fost inoculată teama că „după râs vine și plâns”.

Apoi, tristețea a acoperit râsul cu o mantie neagră. Vremuri tulburi au pătruns în casa noastră. Părinți străini unul de altul, până când tata a ales altă femei și ai copii. Am simțit durerea ca un cuțit ce a tăiat toate straturile iubirii și ale realității. Râsul nu a avut curajul să mai iasă. Speranța că va fi din nou scos din cutia catifelată a sufletului m-a păstrat vie, liniștită, atât cât puteam fi.

Am vrut să alerg departe. Cât mai departe! În inima pădurii, într-o peșteră de sihastru. Să mă ascund. M-am ascuns în mâncare. Era o foame de om lihnit, leșinat de dor de iubire. Apoi, m-am oprit. M-am șters de lacrimi, de zahărul gogoșilor și ciocolata topită și m-am privit în oglindă. „Zâmbește! Râsul nu mai poate sta mult ascuns. Ochii îți mărturisesc asta!”

Și-așa am ieșit în lume. Și râdeam la glumele colegilor, la ale celor care vedeau în mine un diamant ce poate fi șlefuit până strălucește.

Acasă, râsul intra cuminte la loc, și veneau reproșuri și tot felul de situații care mai de care mai dureroase. Fiecare căuta un strop de fericire, dar în altă parte. Eram pe cont propriu. Atunci, mi-a răsărit în mine visul din adolescență de a mă căsători și de a avea copii veseli și jucăuși. Am început căutarea unui soț. Disperată! Fără valori. Fără direcție. Să mă placă, să mă facă să râd și să își dorească bineînțeles copii.

Cum cine caută găsește, am reușit să bifez un soț. Și am râs, Și am fost fericită!  Știam că oricât ar fi de dificil, va ieși soarele și va fi bine. Am crezut că râsul și optimismul pot face minuni.

Am răbdat. Am râs. Am îmbrățișat. Am plâns. M-am rugat și am sperat.

Am devenit mamă de două minuni. Fată și băiat. Așa cum i-am cerut lui Dumnezeu! Iar acest dar mi-a confirmat că rugile îmi sunt auzite. M-am scuturat de temeri, de dezamăgire și am devenit cu tot sufletul zâna – mamă pentru copiii mei. Am citit povești. Am scris povești. Am cântat și m-am jucat. Am descoperit din nou râsul. Au fost luni bune și am crezut că am fermecat râsul și nu va mai pleca din viața noastră.

Dar soțul meu a ales să își demisia. Perfect! Îl susțineam cu toată bucuria. Doar eram soția lui veselă, oricând cu o vorbă bună și un răspuns de la Dumnezeu. Puteam face totul atâta timp cât voiam amândoi.

Când alcoolul a apărut în viața noastră, pe ascuns, perfid, l-am descoperit și l-am ascuns. Dar el știa că fac asta. Așa au apărut certurile. Apoi țipetele și jignirile. Teama de a lăsa copiii cu el mă strangula. Viața mea devenise un uragan de furie și de lacrimi. Nu mă mai puteam stăpâni. Eram epuizată. Devenise mama – vrăjitoare. Nu mă mai suportam! Nu mai puteam sta.

Am ales să plec. Cu o sacoșă cu haine. M-am întors cu copiii la mama.

Am tânjit ca el să vină să îmi declare că ne iubește, că va fi bine, că ne alege pe noi în defavoarea alcoolului. Am așteptat trei luni. Niciun semn. Am depus actele de divorț. Atunci  s-a iscat furtuna. S-au făcut presiuni. A apărut protecția copilului și am trăit mereu cu teamă. Mă simțeam urmărită. Nu mai râdeam. Nici zâmbetul nu-mi era prieten.

Strângeam din dinți. Adormeam plângând. Mă simțeam atât de singură.

Mă jucam cu copiii mei, dar pe pilot automat. NU știam prea multe despre psihilogie. Când fiul mmeu a devenit agitat, chiar agresiv, am crezut că are probleme. L-am dus la psiholog. Dar acesta mi-a mărturisit că am un băiat inteligent peste medie, iar problema este la mine. Așa a început terapia în viața mea. Ce subțire e granița dintre dragoste și prăbușire.

Am început să muncesc mult. Credeam că-mi pot ascunde durerea, iar copiii mei vor fi fericiți, vor râde și mă vor aplauda: „Bravo, mami! Ce multe poți să ne oferi!”

Totul a devenit un haos. Eu m-am transformat într-o femeie fără țel. Alerg după ceva efemer, care nu mai are culoare, formă, denumire. Copiii mei sunt mereu plictisiți, nemulțumiți și-mi aruncă vorbe urâte. Eu răspund cu reproșuri, țipete și amenințări.

Și unde s-a ascuns râsul? În ce straturi ale sufletului s-a pierdut? Ce rețete să caut? Și unde?

Doamne, Tu mă mai auzi? Îmi trimiți tu o hartă, o lanternă și un traseu?

Cine are folia de râs la el? Sunt sigură că mă puteți lămuri… cu o poveste haioasă, cu un cântec vesel, cu o jucărie creată din dorințe, sclipici și magie!

Viața mea este aproape de mijlocul unui secol. Știu că voi găsi râsul și nu-i mai dau drumul. Merg și la stomatolog să am dantura perfectă. Pregătesc periuța de dinți și pasta cu aloe vera pe care o recomand mereu, mereu și mereu….

Curând… RÂSUL face un pact cu mine: „Nu te mai părăsesc, dacă te joci zilnic cu gemenii tăi!”