Philipe si Lizica (VI)

„acum 26 de ani, primisem in dar de la tatal meu, un cal alb. era un vis de-al meu care devenise realitate. am pornit sa cutreier locurile, padurile si muntii, bucuros si mandru ca am un asemenea cal.

intr-o zi, la marginea padurii, am zarit o fetita de vreo 4 anisori,cu cei mai frumosi ochi pe care ii vazusem vreodata, foarte vesela si cu un zambet divin. erai tu, printesa Lizica. atunci, mi-am promis ca tu vei fi minunata mea sotie si vom avea cei mai veseli si plini de viata copii. am pornit spre casa zburand ca gandul si ca vantul, purtat de calul meu care intre timp imi devenise prieten, confident si sprijin.

am povestit cu lux de amanunte tatalui meu, regele, ce frumusete de copila vazusem.

-tata, aceasta fata are cel mai frumos zambet si cel mai cristalin ras din cate am vazut! cand va creste, o voi cere de sotie!

regele s-a intunecat si vocea sa a devenit grava si a spus apasat:

-asa ceva nuse poate! nu se va intampla niciodata, si chiar te rog sa ocolesti zona aceea, sa uiti de fata pe acre ai vazut-o si sa nu te mai gandesti la ea.

-de ce? pentru ce imi faci asta?

– dragul meu, tin la tine ca la sufletul meu, si iti doresc tot binele din lume, dar nu ai cum sa fii sotul acelei fete minunate, pe numele sau Lizica.

-ah, cat poti fi de crud, i-am raspuns si amd at sa fug in gradina.

-nu imi face asta. nu ma ura! nu e vina mea… striga cu lacrimi in ochi regele.

nu l-am ascultat si am stat in gradina catvea zile si nopti. am mancat fructe. cand frigul si foamea m-au rapus, am revenit la palat.

tatal meu imi lasase un bilet in care scria:

„copilul meu drag, te iubesc ca lumina ochilor mei. ma doare ca trebuie sa iti spun crudul adevar, dar, tu si cu Lizica sunteti frati. e mai bine sa stii totul de acum, sa o iubesti asa cum se cuvine ca un frate adevarat, decat sa suferi mai tarziu.”