Uncategorized
Piticul si Uriasul – de Claudia Groza
Piticul si Uriasul
ce este roua? picaturi
de apa magica din nori pufosi, care se lasa gadilati de cantecul lebedei albe
in fiecare dimineata. trenul se aude de departe. va traversa padurea de
mesteacan in cel mai scurt timp. animalele se aduna prin tufisuri, sa priveasca
locomotiva cu aburul ca de nea ce sa raspandeste incet pe albastrul cerului
senin. razele soarelui pornesc jocul de-a rostogolul.
piticul iese din cabana si isi indreapta atentia spre zarea unde, se
configureaza (schiteaza, deseneaza) zambetul locomotivei rosii.
– cata veselie pe chipul ei, gandi piticul. cum o fi sa calatoresti cu o
asemenea viteza? nu o avea dureri de cap? sun tare curios cate persoane coboara
azi in statia padurii.
trenul trecu ca un fulger prin fata ochilor sai. scrasnetul rotilor il
determina pe pitic sa isi duca rapid, mai putin de o secunda, mainile la
urechi.
-unu, doi, trei. aceasta este cifra vizitatorilor pentru acest loc
paradisiatic, marturisi pentru sine piticul.
-hei tu, se auzi un glas puternic. unde pot gasi cazare aici?
indreptandu-si atentia spre locul de unde proveneau cuvintele grave, apasate si
straine, cu putin accent neobisnuit, piticul a putut observa un urias.
„Doamne cat poate fi de inalt si musculos! Ce o manca?”
– nu cred ca exista loc de cazare prin aropiere. dar, as putea sa va ofer casa
mea.
– multumesc, iti voi recunoscator!
cu bagaje si pasi de urias,
respectiv pasi numerosi si repezi de pitic, cei doi au ajuns la casa din
padure.
– e foarte frumoasa si ingrijita casuta ta, marturisi cu voce vesela uriasul.
– multumesc. sper sa te simti bine aici.
– cu siguranta asa va fi.
insa, cand a intrat uriasul, s-a auzit un scartait puternic, si usa s-a
sfaramat in mii de aschii, mai mari sau mai mici, subtiri si mai groase, care
s-au imprastiat in toate directiile, ca un foc de artificii.
– asta nu e deloc bine! se grabi se raspunda piticul.
pana sa isi exprime parerea de rau pentru distrugerea produsa, dintr-o singura
miscare spre dreapta, acoperisul casei a zburat spre cerul senin.
ochii piticului erau mari, ingroziti, si acumulau lacrimi, treptat – treptat.
– ah… nu trebuia sa vin aici, nu am fost suficient de precaut sa realizez ca
sunt urias si ca voi distruge totul.
– nici eu nu am gandit asa departe, spuse piticul, privindu-si casa distrusa.
– dar ce s-a-ntmplat aici? a fost cutremur si eu nu am simtit? comenta o
veverita zglobie.
– nu, sunt eu urias, am crescut pana nu am mai putut, raspunse Uriasul si
incepu sa planga, de se rupea sufletul si celei mai dure fiinte de pe fata
pamantului.
– hei, linisteste-te! exista solutii pentru orice! voi aduna comitetul padurii
si vom vedea ce hotarare luam.
din frunza in frunza, din insecta in insecta, pasare in pasare, vestea s-a
propulsat ca gandul si ca vantul. de prin tufisuri, vazduh, copaci, s-au adunat
fiintele padurii. piticul si uriasul stateau abatuti, in fata casutei distruse.
– dragilor si dragelor, avem nevoie de ajutorul vostru. suntem nevoiti sa
contruim cat mai repede o casa inalta, pentru a-l primi cum se cuvine pe
invitatul nostru de onaore, uriasul. va trebui sa ne organizam foarte bine, sa
taiem copaci, sa adunam pietre de rau si sa ridicam o casa spatioasa.
– bineinteles! cu drag si multa voie buna!
bufnita nota pe o frunza lata de bostan echipele si sarcinile fiecareia.
animalele au fost grupate si si-au primit cu seriozitate indatoririle.
pietrele au fost scoase din rau si se asezau cu repeziciune una peste alta
formand peretii casei. lemnul arborilor forma grinzile de sustinere pentru
acoperis. stuful si papura erau pregatite pentru a fi pus deasupra casei.
piticul zambea si inima ii batea in ritm normal. uriasul isi stersese de mult
lacrimile si muncea cot la cot cu fiintele padurii. din cand in cand, animalele
se opreau si isi zambeau, caci un zambet da incredere si putere oricui.
– gata prieteni dragi, grai veverita si bufnita sefa cand casa a fost
terminata! unde-s multi puterea creste si dusmanul nu sporeste, vorba unei
celebre zicale. sau era cantec? dar nu mai conteaza. bine ai venit Uriasule in
comunitatea padurii de artar.
– bine v-am gasit! mai rar asa fiinte amabile, si harnice si binevoitoare.
– prietene, adauga piticul, sunt convins ca rostul tau aici este unul valoros.
asa ca, sa ne odihnim si apoi sa facem planuri pentru ca padurea aceasta sa
devina un loc de agrement si relaxare pentru oamenii din imprejurimi.
toata lumea multumita de casuta construita cu zambete si bucurie s-a imprastiat
care incotro penru a-si reface puterile.
de apa magica din nori pufosi, care se lasa gadilati de cantecul lebedei albe
in fiecare dimineata. trenul se aude de departe. va traversa padurea de
mesteacan in cel mai scurt timp. animalele se aduna prin tufisuri, sa priveasca
locomotiva cu aburul ca de nea ce sa raspandeste incet pe albastrul cerului
senin. razele soarelui pornesc jocul de-a rostogolul.
piticul iese din cabana si isi indreapta atentia spre zarea unde, se
configureaza (schiteaza, deseneaza) zambetul locomotivei rosii.
– cata veselie pe chipul ei, gandi piticul. cum o fi sa calatoresti cu o
asemenea viteza? nu o avea dureri de cap? sun tare curios cate persoane coboara
azi in statia padurii.
trenul trecu ca un fulger prin fata ochilor sai. scrasnetul rotilor il
determina pe pitic sa isi duca rapid, mai putin de o secunda, mainile la
urechi.
-unu, doi, trei. aceasta este cifra vizitatorilor pentru acest loc
paradisiatic, marturisi pentru sine piticul.
-hei tu, se auzi un glas puternic. unde pot gasi cazare aici?
indreptandu-si atentia spre locul de unde proveneau cuvintele grave, apasate si
straine, cu putin accent neobisnuit, piticul a putut observa un urias.
„Doamne cat poate fi de inalt si musculos! Ce o manca?”
– nu cred ca exista loc de cazare prin aropiere. dar, as putea sa va ofer casa
mea.
– multumesc, iti voi recunoscator!
cu bagaje si pasi de urias,
respectiv pasi numerosi si repezi de pitic, cei doi au ajuns la casa din
padure.
– e foarte frumoasa si ingrijita casuta ta, marturisi cu voce vesela uriasul.
– multumesc. sper sa te simti bine aici.
– cu siguranta asa va fi.
insa, cand a intrat uriasul, s-a auzit un scartait puternic, si usa s-a
sfaramat in mii de aschii, mai mari sau mai mici, subtiri si mai groase, care
s-au imprastiat in toate directiile, ca un foc de artificii.
– asta nu e deloc bine! se grabi se raspunda piticul.
pana sa isi exprime parerea de rau pentru distrugerea produsa, dintr-o singura
miscare spre dreapta, acoperisul casei a zburat spre cerul senin.
ochii piticului erau mari, ingroziti, si acumulau lacrimi, treptat – treptat.
– ah… nu trebuia sa vin aici, nu am fost suficient de precaut sa realizez ca
sunt urias si ca voi distruge totul.
– nici eu nu am gandit asa departe, spuse piticul, privindu-si casa distrusa.
– dar ce s-a-ntmplat aici? a fost cutremur si eu nu am simtit? comenta o
veverita zglobie.
– nu, sunt eu urias, am crescut pana nu am mai putut, raspunse Uriasul si
incepu sa planga, de se rupea sufletul si celei mai dure fiinte de pe fata
pamantului.
– hei, linisteste-te! exista solutii pentru orice! voi aduna comitetul padurii
si vom vedea ce hotarare luam.
din frunza in frunza, din insecta in insecta, pasare in pasare, vestea s-a
propulsat ca gandul si ca vantul. de prin tufisuri, vazduh, copaci, s-au adunat
fiintele padurii. piticul si uriasul stateau abatuti, in fata casutei distruse.
– dragilor si dragelor, avem nevoie de ajutorul vostru. suntem nevoiti sa
contruim cat mai repede o casa inalta, pentru a-l primi cum se cuvine pe
invitatul nostru de onaore, uriasul. va trebui sa ne organizam foarte bine, sa
taiem copaci, sa adunam pietre de rau si sa ridicam o casa spatioasa.
– bineinteles! cu drag si multa voie buna!
bufnita nota pe o frunza lata de bostan echipele si sarcinile fiecareia.
animalele au fost grupate si si-au primit cu seriozitate indatoririle.
pietrele au fost scoase din rau si se asezau cu repeziciune una peste alta
formand peretii casei. lemnul arborilor forma grinzile de sustinere pentru
acoperis. stuful si papura erau pregatite pentru a fi pus deasupra casei.
piticul zambea si inima ii batea in ritm normal. uriasul isi stersese de mult
lacrimile si muncea cot la cot cu fiintele padurii. din cand in cand, animalele
se opreau si isi zambeau, caci un zambet da incredere si putere oricui.
– gata prieteni dragi, grai veverita si bufnita sefa cand casa a fost
terminata! unde-s multi puterea creste si dusmanul nu sporeste, vorba unei
celebre zicale. sau era cantec? dar nu mai conteaza. bine ai venit Uriasule in
comunitatea padurii de artar.
– bine v-am gasit! mai rar asa fiinte amabile, si harnice si binevoitoare.
– prietene, adauga piticul, sunt convins ca rostul tau aici este unul valoros.
asa ca, sa ne odihnim si apoi sa facem planuri pentru ca padurea aceasta sa
devina un loc de agrement si relaxare pentru oamenii din imprejurimi.
toata lumea multumita de casuta construita cu zambete si bucurie s-a imprastiat
care incotro penru a-si reface puterile.
*
mare sau mic, gras sau slab, frumos sau urat, fiecare fiinta are un rost bine
determinat pe Pamant.
