Portative muzicale – de Claudia Groza

Portative
muzicale
Sunete melodioase se
auzeau dinspre stradă.
Tudor, vrăjit de frumuseţea şi sensibilitatea muzicii se îndrepta în direcţia
muzicii. După colţul străzii a zărit un băiat slăbuţ, îmbrăcat în haine zdrenţuite,
dar curate, ce cânta la  vioară. Alături
avea o cutie şi un bilet pe care scria: “Dacă
muzica vă atinge sufletul, donaţi un bănuţ
”.
– Îmi place cum cântţi!
Poftim bănuţii mei de pacheţel! rosti Tudor.
– Muţtumesc din suflet!
Ai un suflet mare! Sunt Călin şi vreau să devin un muzician renumit.
– Succes! Talent ai,
aşa că restul e doar muncă!
– Da, într-adevăr! Dar
muzica este un domeniu scump! Însă nu mă las doborât cu una cu două.
– Am să mai trec pe
aici! Încerc să te ajut cumva! La revedere! spuse Tudor şi se îndepărtă îngândurat.
– Un bănut pentru gândurile
tale! se auzi vocea cristalină a Inei.
– Hei, Ina! Vino să îţi
prezint un mare viitor muzician, rosti Tudor, trăgând-o nerăbdător pe prietena
lui după el.
Muzica plutea în aer.
Şi păsările îşi încetaseră trilurile în faţa bogăţiei de note musicale. Ina
asculta captivată, cu ochii mari şi gura căscată de uimire.
– Nemaipomenit! Extraordinar! Fantastic!
exclamă Ina. Ţi-aş da bănuţi, dar nu am decât pentru acuarelele mele.
– Ţi le împrumut eu pe ale mele, şopti
Tudor! Dă-i banii! Are nevoie de ei!
Ina a refuzat cu
vehemenţă (încăpăţânare).
– Nu-i nimic, Ina! Stai liniştită! rosti
Călin.
Tudor şi Ina, mergeau
tăcuţi unul lângă altul, măsurându-şi paşii şi gândindu-se la cât sunt de
norocoşi.
Acasă, copiii au
povestit despre talentul lui Călin şi faptul că are nevoie de sprijin financiar
pentru a studia. Părinţii au fost impresionaţi şi au hotărât ca a doua zi să
meargă să îl cunoască.
*
Călin voia să îţi
strângă vioara, când un râs puternic l-a făcut să se întoarcă. Un băiat înalt,
cu părul ciufulit şi murdar pe faţă, l-a îmbrâncit.
–         
Dă-mi banii! Acum! Chiar acum!
–         
Hai să îi împărţim! Ce părere ai? grăi
Călin.
–         
Nu auzi cumva? Am spus să îmi dai banii,
nu să îi împărţim.
Fără a aştepta un
răspuns, băiatul a luat vioara, a întors-o pe toate părţile, a ridicat genunchiul,
a sprijinit-o  de el şi a apăsat  cu toată forţa până când zgomotul lemnului a
răsunat în aer.
Călin privea şi nu
putea scoate niciun sunet. Lacrimile au început să curgă, în avalanşă. Ţi se rupea
inima dacă îl vedeai! Cu paşii târâţi alene, Călin a plecat spre casă. Nori
grei şi furioşi au acoperit cerul înegrindu-l. Tunete şi fulgere brăzdau
atmosfera. Până şi natura plângea soarta băiatului talentat.
*
Când dimineaţa a dat
bineţe tuturor, părinţii lui Tudor au telefonat la familia Inei pentru a
stabili ora la care să se întâlnească pentru a-l cunoaşte pe Călin.
– Peste o oră ne vedem
acolo! Este bine?, întrebă mama Inei.
– Sigur! Este perfect
Călin a mers la locul
unde cânta, sperând într-o minune. S-a aşezat pe bordură, cu genunchii strânşi
la piept şi privirea pierdută în zare.
– Bună dimineaţa,
Călin. Ce faci? I-am adus pe părintii mei să le demonstrezi cât de frumos
cânţi, rosti Tudor.
– Bună dimineaţa! Îmi
pare rău, dar nu mai cânt… de aseară.
– Cum aşa? întrebă Ina,
care sosise şi ea însoţită de părinţi.
– Am fost jefuit, iar
vioara mi-a fost distrusă. Este făcută numai surcele.
– Să anunţăm poliţia!
spuse tatăl lui Tudor.
– Nu, vă rog, nu are
rost! şopti speriat Călin.
– Atunci, te ajutăm să
îţi cumperi o nouă vioară şi te înscriem la 
o şcoală de muzică.
– Nici noi nu vom sta
cu mâinile în buzunare! Eu fac gogoşi şi le pun la vânzare.
– Eu voi picta icoane
şi voi organiza o expoziţie cu vânzare pe bază de donaţii, adăugă Ina.
Colegii de grădiniţă ai
copiilor au realizat pliante şi le-au distribuit pe stradă şi în parcuri. Icoanele
Inei s-au vândut precum pâinea caldă, iar Tudor nu mai făcea faţă cererilor de
gogoşi. Coada se întindea pe o lungime de aproape un kilometru.
Călin a primit o vioară
nouă pe care nu a mai scos-o pe stradă. A devenit elev la o şcoala de muzică
din oraş şi repeta acolo până când cădea frânt de oboseală. Norocul lui era ca
locuia la cămin şi patul îi era foarte aproape faţă de sala de repetiţii.
– Peste o săptămână ai
primul spectacol adevărat din viaţa ta! Poţi invita pe cine doreşti. În după
amiaza aceasta, afişele vor fi gata! exclamă entuziasmat profesorul de vioară.
– Îmi voi invita
prietenii Tudor si Ina, împreună cu părinţii lor. Au fost îngeri pentru mine.
Nu le voi putea mulţumi niciodată! murmură Călin.
*
Sala a fost îmbrăcată
în întuneric, iar reflectoarele au luminat portativele şi instrumentele
muzicale. Au apărut instrumentiştii şi publicul i-a aplaudat cu bucurie. Călin
a privit spre sală, şi-a zărit prietenii, le-a zâmbit, şi-a pus vioara sub
bărbie şi a deschis spectacolul.
–         
Minunat! Minunat!
–         
 Bravo!
–         
 Bis! Bis!
Călin era fericit.
Tudor şi Ina au urcat pe scenă, l-au îmbrăţişat şi i-au oferit flori.
– Ai fost la înălţime!
Felicitări!
– Dacă nu eraţi voi, muzica nu mai avea sens pentru
mine. Nu am cuvinte să vă mulţumesc şi să vă răsplătesc eforturile voastre şi
ale părinţilor voştri, şopti Călin, stăpânindu-şi cu greu lacrimile de fericire.
– Ba da! Te vei recompensa la apariţia primului compact
disc cu un concert de-al tău, grăi Ina.
– Haideţi să sărbătorim reuşita! au exclamat
părintii. Bravo Călin! Suntem mândri de tine!
Un ajutor oferit la
timp, preţuieste mai mult decat toată bogăţia din lume.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.