„Răzbunarea perpetuă” și interviu cu scriitoarea Roxana Lazăr

Iubesc cărțile și mă bucur să descopăr noi scriitori.

Azi vom face cunoștință cu Roxana Lazăr.

1.Bună Roxana. Felicitări pentru primul tău roman și mulți cititori, îți doresc. Cum te simți când vezi cartea în librării, când îi atingi copertele?

Salut, Claudia. Îți mulțumesc pentru felicitările și urările pe care orice scriitor și le-ar dori. Hai să-ți răspund la prima întrebare: când văd cartea care poartă titlul pe care l-am ales eu, pe care este inscripționat numele meu și care, mai ales, are o lume întreagă imaginată de mine și transpusă pe paginile care la început erau prea albe și prea reci, mă încearcă un sentiment inexplicabil: de bucurie imensă amestecată cu teroare. Știu că am muncit mult, dar această carte a vrut ea să se scrie, iar eu m-am adecvat dorinței sale. Am fost doar un instrument în transformarea ei, din simple idei, în ceva care se prezintă acum ca o poveste cu multe ițe încurcate, cu personaje bizare și cu situații care ating lumea ireală și onirică. În această carte sunt împletite numeroase sentimente și frânturi de amintiri. O simt ca și cum ar fi primul meu copil făcut din hârtie și cerneală tipografică, așa de frumos înfășat între copertele inspirate și tulburătoare, coperte la fel de impresionante precum însăși povestirea cuprinsă între ele. Sper să i se dea șansa de a fi descoperit și înțeles, căutat și iubit, la fel de mult cum o fac eu. Desigur, asta depinde, de acum încolo, doar de voi, cititorii. Aș vrea ca toată lumea să simtă ceea ce simt eu când ating copertele cărții: întreaga istorie cuprinsă acolo vibrează, așteptând să fie descoperită.

În puține cuvinte, sunt emoționată că povestea s-a născut și că m-a ales pe mine să o așez în pagină.

2. Când ai început să scrii? Ai avut un motiv anume? Poate dor de cei dragi, tristețe…

Am început să scriu de mică, poate chiar în clasa a patra, în anul 1984, când învățătoarea dăduse întregii clase o temă foarte simpatică: să desenăm ceea ce ne trecea prin cap în acel moment și să inventăm o poveste pe marginea acelui desen. Eu nu știam să desenez, și nici nu am învățat vreodată. Ca atare, am făcut o mâzgălitură care semăna cu un fel de roboțel cu antene, de culoare verde, pentru că era sfârșitul anului școlar și terminasem acuarelele. Rămăsese doar acel verde prea verde pentru a putea fi folosit la ceva. Și, uitându-mă cu atenție la acea mâzgălitură, mă întrebam ce aș putea scrie eu ca să iau nota zece. Pentru că nu aș fi acceptat nicio altfel de notă mai mică. Și atunci mi-a venit ideea de a scrie o poveste despre un mic extraterestru care se pierduse pe planeta noastră prea puțin ospitalieră și care încerca să se întoarcă înapoi pe planeta lui îndepărtată, acolo unde totul avea culoare verde și semenii lui erau identici, în totul și prin totul. Mai târziu, am văzut un film faimos care vorbea despre un extraterestru simpatic și care voia, în modul cel mai absolut, să se întoarcă acasă. Asta ca să vorbesc despre prima mea tentativă de scriere creativă.

Acum câțiva ani am avut dorința de a scrie ceva și, ca prin minune, la biblioteca pe care o frecventam la Roma începuseră niște cursuri de scriere creativă. Nu au fost cursuri propriu-zise, ci mai mult o punere la încercare a capacităților participanților de a răspunde unor cerințe din partea doamnei profesor care a ghidat, pentru câteva zile, această experiență. Cu ocazia sărbătorilor pascale, această doamnă ne-a dat o temă – vezi cum temele în domeniul scrierii se repetă?- care avea trei concepte: porumbița albă, creangă de măslin și Dumnezeu. Eu am scris o povestire, descriind o scenă biblică, a potopului lui Noe, dar văzut din perspectiva unui măslin personificat și care asista neputincios la manifestările naturii dezlănțuite. Era o povestire mistică și eram foarte fericită pentru că avusesem inspirația de a o scrie.

Ulterior, fără ca să știu că fusesem înscrisă la un concurs literar, am fost nominalizată pentru primul premiu și am dus acasă un prim trofeu literar. Încă mă gândesc cu emoție la momentul în care mi s-a spus că am câștigat.

3. Te-ai gândit să îți faci un blog unde să postezi fragmente din scrierile tale?

Da, m-am gândit să-mi fac un blog. Am fost chiar îndemnată să fac acest lucru, dar pentru mine ar fi, poate, un pic prea complicat. Nu sunt prea actualizată cu viața aceasta petrecută în web și nici nu prea știu cum aș putea să mă descurc. Eu sunt de modă veche. Chiar dacă am tot timpul laptop-ul la mine, în geantă am și un bloc-notes și cinci pixuri ( în caz că rămân fără pastă ) pe care le folosesc ca să-mi aștern gândurile, atunci când apar fără niciun pretext sau fără să mă anunțe.

Poate că, mai devreme sau mai târziu, îmi voi face și un blog, dar am nevoie de cineva care să aibă răbdarea de a-mi explica cum funcționează minunata lume a web-ului.

4. Tu ai publicat în Italia, ba chiar ai și câștigat un premiu pentru povestea ta.  Cum te-ai simțit?

Am anticipat oarecum răspunsul la această întrebare, în răspunsul de mai sus.

Am câștigat primul meu premiu literar cu povestirea de care îți spuneam mai devreme.

După acea primă dată, am tot făcut încercări și am trimis texte, în limba italiană, la diferite concursuri. Și, în mod paradoxal, câștigam întotdeauna, fiind selecționată pentru publicare în diferite antologii, printre alți scriitori de literatură italiană.

În 2017 am participat la Concursul Național Lingua Madre, despre care auzisem că este foarte greu de câștigat. Văzusem numeroase interviuri despre scriitoarele acestui concurs și mi se părea un vis frumos și doar posibilitatea de a publica un text în antologia pe care concursul o editează anual. Dar mă gândeam că nu știu ce să scriu sau cum să scriu. Îmi era greu să scriu o poveste reală, despre mine sau despre ceea ce însemnase pentru mine procesul migratoriu. Într-o seară, m-am așezat pe canapea și mi-am luat bloc-notes-ul în brațe. Și atunci povestirea s-a scris singură. O auzeam cum îmi șoptea la ureche ceea ce trebuie să scriu, iar eu am ascultat-o. În acest fel a luat naștere „Le pareti avevano le orecchie” ( Pereții aveau urechi) și am trimis-o către redacția concursului. Când m-au sunat să-mi comunice faptul că povestirea mea a fost selecționată și a câștigat primul premiu, dar mai ales că fusese votată în unanimitate, am plâns. Nu îmi venea să cred. Tocmai eu, care credeam că nu am chiar nimic de povestit!

A fost un pic ireal, cred eu. Nici acum nu cred că s-a întâmplat și încă mai aștept să mă trezesc din vis.

Am mai participat la acest concurs și povestirile mele se regăsesc și în antologiile următoare, împreună cu cele mai bune povestiri selecționate.

5. Când găsești timp pentru scris? Care este tehnica ta de scriere?

Timpul de scris îl găsesc oriunde și oricând. Îl rup din timpul pe care aș vrea să-l dedic fiilor sau soțului meu, îl decupez din timpul pe care ar trebui să-l folosesc pentru a pune la punct anumite situații care nu acceptă niciun fel de întârziere, îl fur din timpul pe care ar trebui să-l folosesc pentru odihnă. Dar tot acest timp folosit scriind, îmi este extrem de drag. Descopăr mereu o latură a mea despre care nici măcar nu aveam idee că există.

Nu am o tehnică propriu-zisă de scriere. Mă las purtată de valul narațiunii, las personajele să-și scrie singure povestea și să-și creeze singure lumea proprie. Este exact ca și când aș vedea un film despre care nu știu nimic, la început. Este uimitor cum totul se aliniază, ia formă și se îmbracă fie într-o haină strălucitoare, precum cele ale prințeselor din basme, fie întunecată precum pelerinele personajelor malefice.

6. Cum și când ai decis să publici în România? Știu că „Răzbunare perpetuă” ai scris-o  în italiană.

Am scris „Răzbunare perpetuă” în limba italiană pentru simplul fapt că locuiesc în Italia de aproape douăzeci și cinci de ani, iar persoanele cele mai apropiate, fiii și soțul meu, citesc și vorbesc limba italiană.  Deci, tot ceea ce scriu trece mai întâi prin mâinile lor și sub cercetarea ochilor lor. Ei erau și sunt și acum, primii mei critici. M-au încurajat întotdeauna să continui, să scriu orice îmi trece prin cap, și iubesc reacțiile pe care reușesc să le obțin cu povestirile mele. Într-o dimineață, mi-au mărturisit că nu au putut închide ochii, după ce terminaseră de citit o astfel de istorioară, iar locul pe care l-am descris a devenit un loc de evitat, din acel moment. Atunci am știut că mi-am atins scopul. Reușisem să acaparez atenția cititorilor mei și să creez senzații imposibil de înlăturat.

Soțul meu ( italian )  și cumnata mea ( româncă ) m-au încurajat să scriu acest roman și în limba română. A fost un proces dificil, dar și entuziasmant, în același timp.

7. Cine te susține în această pasiune? Scrisul necesită timp, o anumită stare…

Întotdeauna am avut familia în sprijinul a tot ceea ce am făcut. Copiii au înțeles mereu necesitatea mea de a scrie sau de a cumpăra cărți. Soțul meu m-a susținut din punct de vedere psihologic și s-a demonstrat foarte entuziast de fiecare dată când citea câte ceva scris de mine. Pe de altă parte, au înțeles că nu am prea mult timp pentru a întreține o casă perfectă, tot timpul curată și pusă la punct. De altfel, totul în jurul meu este destul de haotic, dar poate că, chiar acest lucru este cheia inspirației mele de moment. Ies din casă, de fiecare dată când doresc și privesc către tot ceea ce mă înconjoară. Nu pun mult accent pe comoditate și mă axez, îndeosebi, pe lucruri și situații din care aș putea să trag învățături.

Dacă tot veni vorba de timp, aș vrea să îți mai spun că mi-e tare frică că nu o să am destul timp pentru a citi și pentru a scrie tot ceea ce se poate citi sau scrie. Asta, doar pentru că timpul se scurge atât de rapid și în mod inexorabil, printre degetele noastre uimite!

8. Unde te vezi peste 5 ani în acest segment al vieții, și anume scrisul?

Ah, mi-ai pus o întrebare foarte dificilă, la care probabil nu o să-ți pot răspunde în mod satisfăcător. Eu nu știu nici măcar unde mă văd de pe o zi pe alta, darămite peste cinci ani! Desigur, aș dori ca ceea ce scriu să fie citit, pentru că niciun scriitor nu scrie pentru sine sau doar pentru membrii familiei sale. Dar, reușita unei cărți sau a unor povestiri depind, în mare parte, de cititorii săi. Voi continua să scriu și să încerc a mă face auzită, poate chiar o să reușesc să-mi fac un blog, cum am mai fost îndrumată. Mai am multe de învățat, asta este o certitudine a vieții mele.

Pot să-ți spun ce sper: sper să am cititori, că doar prin ei literatura ( de orice fel ar fi ea) poate trăi.

9. Ai obținut mențiune la un concurs important chiar în România. Cum te simți când câștigi încredere că ești bună în ceea ce te pasionează?

La fel ca la orice premiu literar câștigat, și de această dată am fost uimită și plăcut impresionată, ba chiar foarte emoționată. Mențiunea primită la Concursul Rețeaua Literară a fost asemenea unei ploi de flori, cu miros de liliac. Nu m-am gândit niciodată că aș putea ajunge în semifinală. Cu atât mai mult, să fiu pe lista finaliștilor. A fost prima mea tentativă de a participa la un concurs literar în limba română și, fiind aproape ruptă de ceea ce place cititorilor români, am participat ca și când aș fi fost legată la ochi.

Încă nu am încredere că ceea ce scriu place. Aștept, nerăbdătoare, impresiile celor care vor citi ceea ce scriu. Nici măcar nu știu dacă sunt bună în ceea ce fac. Îți mulțumesc din inimă, dacă gândești acest lucru, tu care ai citit mare parte din ceea ce scriu eu.

10. Care sunt scriitorii tăi preferați? Te-ai gândit să scrii scenarii?

Poate ar fi mai ușor să-ți răspund la o întrebare de genul „ care nu sunt autorii mei preferați”.

Am citit și citesc orice îmi trece prin mâini și nu mă opresc la aparențe. Îmi place să gândesc că orice carte are un suflet și își caută cititorii. De aceea, atunci când citesc ceva, devin parte integrantă din acest ”ceva”.

În ultimii ani, însă, un scriitor spaniol m-a făcut să rămân trează, până la ultima pagină. Ajunsă la sfârșit, am înțeles că trebuie să citesc din nou cartea, pentru că  m-am simțit orfană odată ajunsă acolo. Este vorba de Carlos Ruiz Zafon și de cărțile sale minunate.

Am mii de cărți cumpărate în ultimii ani, și în fiecare am regăsit o mică parte din mine.

Alți scriitori pe care îi citesc cu nesaț sunt Edgar Alan Poe, H.P.Lovecraft și J.R.R.Tolkien.

Însă, cum am mai spus, mulți alți autori își vor regăsi operele integrale în biblioteca mea.

În ultimul timp am început să citesc poezii, și îmi dau seama de cât de complicat trebuie este procesul acesta creativ. Să știi să creezi muzicalitate, sens și emoții, în câteva rânduri, aceasta este semnificația harului poetic.

11. Vei participa la o tabără de scriere creativă. Crezi că îți va schimba viziunea asupra scrisului, a vieții de scriitor?

Voi participa la Întâlnirile de la Telciu, într-un loc magic numit ”Tranzbordare” și acest lucru mă face foarte fericită. Desigur, faptul de a fi împreună cu mulți scriitori, de a asculta scrierile fiecăruia în parte și ceea ce au de zis, de a simți acel suflu poetic și narativ, toate aceste lucruri laolaltă poate că vor schimba viziunea mea cu privire la scris. Sper că voi dobândi mai multă încredere în tot ceea ce fac și că voi putea îndepărta această ”așteptare”, a părerilor celorlalți.

Probabil că acea necesitate de a scrie va deveni vitală, absolut necesară pentru a supraviețui. Și atunci, poate doar atunci, ceea ce voi scrie va deveni nemuritor.

12. Cum îți alegi personajele? Faci fișe despre personalitatea lor? Îți creionezi povestea încă de la început sau o lași să curgă?

Știu că mulți scriitori își fac fișe și schițe ale narațiunii. Eu nu lucrez așa. Sunt haotică, nu sunt deloc organizată. Nu îmi aleg personajele. Le las pe ele să apară și să-și scrie povestea, așa cum am spus și la începutul interviului. Eu devin doar un simplu instrument, atunci când ideea îmi apare fulgerătoare și impetuoasă. Mă așez în fața laptop-ului sau îmi iau bloc-notes-ul și scriu. Scriu ore în șir, fără oprire.

Le aud vocile și le văd chipurile. În mintea mea, atunci când scriu, se creează scenarii cinematografice, imagini tulburătoare sau emoționante, și atunci eu le las să se extindă pe foile albe, să-și capete viața lor proprie, să trăiască prin cuvintele mele. Când, la sfârșit, recitesc ceea ce am scris, îmi dau seama că a ieșit destul de bine. Atunci sunt fericită.

13. Ce planuri ai pentru viitor?

Am în plan scoaterea la tipar a unui volum de povestiri scurte, scrise de-a lungul timpului și care au la bază partea obscură a sufletului.

Vreau să scriu un roman al copilăriei, așa cum am trăit-o eu, în cartierul Berceni. Am foarte multe lucruri de povestit și multe personaje pestrițe de adus la lumină. Sper din toată inima ca aceste proiecte să vadă lumina, cât de  curând.

14. Cum îți găsești inspirația și energia creatoare?

Cred că numai Dumnezeu poate să ne dea sprijin și că doar El ne oferă sursă necontenită de inspirație, sănătate, liniște și energie creatoare.

Găsesc inspirație în orice: natură, animale, copii, întâmplări adevărate sau bazaconii pe care le descopăr zi de zi.  Ascult discuții aprinse în autobuz sau la metrou și toate acestea devin bază de date în creierul care intră în acțiune atunci când încep să scriu.

Mă uit mereu împrejurul meu și știu că mai am încă multe de scris, dar am o mare dilemă: oare or exista atât de mulți cititori dispuși să-și piardă timpul citind ceea ce scriu eu sau este mai interesant și satisfăcător timpul petrecut pe rețelele de socializare?