Roua dimineții și prietenii săi – partea a II-a

Norii s-au adunat ca un scut pe cerul învolburat. Razele soarelui au încercat să pătrundă în ochii păsării prădătoare, dar nu au reușit. Vântul sufla cu putere, dar nici el nu a intimidat vulturul. Roua diminiții să zbătea, însă a realizat că nu era o idee prea bună. Putea să cadă din slava cerului și nu avea șanse de a-și mai vedea prietenii vreodată.

Ariana a observat toate schimbările bruște și nefirești ale naturii. Avea un presentiment ciudat. Inima îi bătea nefiresc de tare! Aproape îi spărgea pieptul! Era ca și cum un ceas deșteptător suna alarmat! A alergat într-un suflet spre scorbura unde trăia Roua dimineții. Totul era  uscat în jur, de parcă un foc mistuise totul.

– Nu e deloc bine! Roua dimineții, unde ești?

Niciun sunet nu se auzi. Nicio pasăre măcar!

Un fluture bătrân, cu ultimele puteri, a șoptit:

– A ră… pi… t-o!

– Cine? Îmi poți spune? Te rog!

– Vul…

– Am înțeles! Mulțumesc!

Ariana întinse palma și fluturele se așeză pentru ultima suflare. Fetița l-a pus într-o cutie de chibrituri și l-a îngropat lângă copac. Două –trei Frunze s-au așezat peste pământul ușor răscolit. Fusese prietenul lor.

Ariana alerga cât putea de repede. Nu mai ținea cont de durerea ce se instalase în partea dreaptă, sub coaste. „Cum să o salvăm? Unde o fi dus-o? Vom ajunge la timp?” De abia mai putea respira când a intrat în curte.

– Ta-ta! A luat-o… vul-tu-tu-rul..

– Ce spui acolo? Liniștește-te!

– Nu… nu e timp! Se află în… în pericol!

– Cine copilă? Respiră!

– Roua dimineții? Mă duc să o caut!

– Ariana! Nu poți de una singură. Chem ajutoare și pornim spre Stânca Luminii. Acolo își ascund animalele prada.

Cât timp tatăl a plecat să adune oamenii care să îl ajute în salvarea prietenei sale, Ariana și-a făcut bagajul. A pus apă, hrană, trusa de prim ajutor. „Sper să nu fie rănită grav!”

– Gata! Pornim! Forțele naturii să fie cu noi și să o găsim repede și mai ales teafără! rosti tatăl Arianei.

– Cunosc o scurtătură! Nu este timp pentru drumul lung! grăi un bărbat între două vârste.

În tot acest timp, Roua dimineții, și-a învins teama. „Nu pot să îi arăt că îmi e frică. Îi este doar foame, Nu are suflet rău!”

– Uite, am ceva semințe pentru tine. Știu că îți place carnea, dar până găsim ceva șoricei și alte surse de carne, poate îți potolești foamea.

Vulturul o privea cu emoție. Mirosea atît de bine copila, dar avea și el pui răspândiți în lumea asta mare. Nu putea face asta, chiar dacă îi era foarte foame, iar puterile îi slăbeau.

– Am să îți te îmbrățișez și am să-ți cant ceva ușor! Cred că ești foarte obosit!

Vulturul a prins cu ciocul buzunarul în care se aflau fructele și semințele. Roua dimineții i le-a întins bucuroasă. Învățase că dragostea, atenția, mângâierea poate îmbuna aproape pe oricine. Copila începu a cânta cu voce moale:

„Soarele e la apus,

A obosit nespus,

De cât s-a rotit,

Ființe multe a-ncălzit.

Stele răsar,

Visele se nasc,

Copiii dispar

În răcoarea nopții.”

– Îi aud vocea! exclamă fericită Ariana.

– E nevoie de multă atenție. Îi vom da hrana pregătită și să sperăm că nu va reacționa urât! spuse vânătorul. Sunt specii rare și nu e indicat să îl omorâm.

Vulturul adormise în brațele fetiței. Se simțea iubit! Își amintea toate clipele frumoase alături de puii lui. Cât erau de golași! Cum  erau hrăniți de mama lor! Cum i-a învățat să zboare! Prima julitură! Prima călătorie spre țările calde! Ce a fost în mintea lui când a hotărât să răpească acest pui de om? Mâine în zori o va duce la loc!

Roua dimineții a auzit pași. Acum, se temea la dublu! Nu voia să pățească nimic această pasăre atât de obosită și tristă!

– Suntem noi!

Recunoscând-o pe Ariana, fetița s-a liniștit. Bărbații au așezat carnea cu grijă în apropierea vulturului. Acesta a deschis ochii. Se aștepta la ce era mai rău. Era în deficit numeric: el unu, oamenii trei adulți înarmați. Nu avea scăpare! Nu a opus rezistență.

– Uite! Ți-am adus hrană gustoasă în schimbul fetei!

Vulturul a aplecat supus capul.

Ariana a îmbrățișat-o pe prietena ei.

– Ce teamă mi-a fost! Credeam că nu te voi mai vedea vreodată!

– Bunătatea, curajul și vorba blândă cuceresc inimi! șopti Roua dimineții. Era lihnit de foame, dar mai ales de dor…

– Dragul de el! Sper să își găsească liniștea!

– Și eu! Chiar merită! Simt că are o familie minunată… undeva…

Cei cinci oameni coborau încet, ghidați de stele și ocrotiți de îngeri. În orice inimă se află bunătate, dar este nevoie de magie pentru a fi scoasă la lumină. Dragostea este liantul dintre minte și suflet!

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.