Rugăciune pentru Cernobîl – de Svetlana Aleksievici

editura Litera 2019

Premiu Nobel pentru literatură

Citisem acum doi ani „Pelinul negru” de Ioana Nicolaie, în care am aflat despre efectele Cernobîl asupra copiilor din România. Când am primit vouchere educaționale, mi-am cumpărat „Rugăciune pentru Cernobîl” de Svetlana Aleksievici. 

Dar nu am citit-o. Mi-a fost teamă. Ca biolog știu ce efecte groaznice pot avea radiațiile, dar și alți factori mutageni. Însă, fiecare carte, om, dorință are momentul său.

Este o carte cu declarații ale oamenilor care au trăit efectele, care au muncit la centrală, soldați, intelectuali, țărani.

Cartea este emoționantă prin prisma bolii declanșate: cancer și mutații. Declarațiile copiilor sunt mișcătoare. Manipularea presei este uimitoare.

Animalele au murit, dar plantele au crescut frumos, însă erau radiate.

Comparația exploziei cu războiul… dar nu e același lucru. Oameni cărora le este teamă să povestească, deși au notat sau au fotografiat totul.

Familii destrămate, copii triști.

Despre autoare: https://ro.wikipedia.org/wiki/Svetlana_Alexievici

Svetlana Alexandrovna Alexievici (în rusă Светлана Александровна Алексиевич; în belarusă Святлана Аляксандраўна Алексіевіч, cu alfabet Łacinka: Sviatlana Aliaksandraŭna Aleksievič; n. 31 mai 1948,^{[2][4][5][19]} stanislav, RSS Ucraineană, URSS) este o jurnalistă, ornitologă și scriitoare belarusă, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură 2015 „pentru scrierile ei polifonice, memorial al suferinței și curajului în epoca noastră”.

După ce tatăl ei a fost demobilizat din armată, familia – tatăl bielorus și mama ucraineană – s-a stabilit în Bielorusia, unde părinții au lucrat ca profesori la sat. A studiat jurnalismul la Minsk, considerând facultatea de profil drept lucrul „cel mai apropiat de o școală de scriere“. După absolvire, a lucrat în redacții din provincie și apoi din capital.

Prima ei carte, compusă din mărturiile unor oameni care și-au părăsit locurile natale, a fost retrasă din librării de autorități. Următoarea apariție, Războiul nu are chip de femeie (1985), publicată simultan la Moscova și la Minsk, are la bază interviuri cu femeile care au luptat în Armata Roșie în al Doilea Război Mondial și a reprezentat o ieșire din cadrele mitologiei sovietice din epocă. Băieții din zinc (1990) cuprinde mărturii ale militarilor sovietici care au participat la războiul dus de URSS în Afganistan (1979–1989). În 1997 a publicat Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor, rezultat al unei documentări începute în 1986, imediat după accidentul nuclear din Ucraina.