Singurătatea mea din căsnicie

Am fost o femeie care a iubit. Din tot sufletul. Cu visuri curate și o inimă plină de lumină.
L-am iubit pe soțul meu și am crezut că împreună vom clădi familia mult visată — o casă primitoare, plină de râsete, cu ferestre deschise spre lume și spre viitor. Voiam să fim o echipă: la bine și la greu, în bucurii și în încercări, în fiecare zi care ne-ar fi adus mai aproape.

Eram însărcinată cu gemeni când am simțit prima dată cât de grea poate fi singurătatea… chiar și atunci când ești, teoretic, „în doi”. Venisem de la un atelier din Costești, obosită, cu bagajul în mâini și un amestec de oboseală și recunoștință în suflet. Am sunat, rugându-l să vină să mă ia de la metrou Lujerului. Mi-a spus, simplu, rece: „Ia un taxi.”
Când am ajuns acasă, el era la bere cu băieții. Eu eram cu doi copii în mine și o inimă grea.

A fost momentul în care am început să înțeleg că uneori, iubirea unei femei nu este suficientă pentru a ține doi oameni aproape. Că poți să dai totul — zâmbete, iertări, șanse — și totuși să rămâi singură în doi.

Când am plecat, a schimbat yala. Nu ca să se protejeze. Ci ca să mă oprească din a-mi lua hainele, cărțile, bucățile din viața mea care încă mai miroseau a vis.

Anii au trecut. Copiii au crescut. Și, în toată tăcerea asta dureroasă, el n-a vrut să-i vadă.
Fiul nostru încă îl așteaptă. Ține minte promisiunea unei pizza „la salariu”.
„Mama, a trecut data când a promis tati?” — m-a întrebat într-o seară.
Am înghițit lacrima și i-am zâmbit. Dar sufletul meu s-a făcut mic, ca o frunză tremurândă într-o zi de toamnă.

Zilele trecute, am aflat că e bolnav. Și, sincer, îmi pare rău. Nu cu amărăciune, ci cu o tristețe tăcută, de om care a iubit odată.
Mi-a fost greu să accept că nu pot schimba trecutul. Că nu pot forța pe cineva să-și iubească propriii copii. Că nu pot repara un drum care s-a rupt demult.

Dar pot alege să nu mai port vinovăția.
Nu, nu sunt vinovată că am plecat. Nici că am vrut mai mult — respect, prezență, căldură. Nu sunt vinovată că mi-am crescut copiii cu iubire, chiar și fără el.
Sunt doar o femeie care a visat și a mers mai departe, cu inima plină de urme, dar și de curaj.

Singurătatea mea din căsnicie m-a învățat ceva esențial:
Că uneori e nevoie să te pierzi ca să te regăsești.
Că iubirea adevărată nu se roagă — se oferă, se simte, se trăiește.
Și că o femeie poate ridica o lume întreagă din propria durere, dacă alege să nu se mai simtă vinovată pentru ceea ce nu poate controla.

Astăzi nu mai port tristețea ca pe o povară, ci ca pe o lecție.
Am învățat să iert — nu pentru că celălalt merită neapărat, ci pentru că eu merit liniște.
Am învățat că vindecarea nu înseamnă uitare, ci acceptare.
Și că puterea unei femei nu stă în cât de mult rabdă, ci în momentul în care spune, cu blândețe: „Gata. Mă aleg pe mine.”