Straturi de frici

Frica și-a făcut culcuș în inima mea de vreo trei ani. A tot crescut și s-a depus în straturi, de diferite culori, texturi și grosimi.

Prima frică a fost că sunt prea bătrână pentru a face un credit ipotecar. Apoi, m-a acaparat frica de a conduce o altă mașină.  Teama că nu sunt o mamă bună, prezentă, capabilă să le duc pe toate ( hrană, școală, activități extra, sănătate ) m-a dărâmat… până la insomnie și atacuri de panică, apoi oboseala la depresie și țipete și neputință.

Frica alocată copiilor… că nu vor fi buni la școală, că eu sunt de vină, că muncesc prea mult și nu mă ocup de ei, că alți copii își fac temele singuri, ei nu… m-am cocoșat.

Știu cum e să înveți foarte bine, să ai rezultate, să fii văzut, dar și cum este să fii la limita inferioară. Nu am fost un copil de zece constant, dar am învățat ce mi-a plăcut. Am fost bună în munca pe care am ales să o prestez.

Nu am de ce să îmi fac griji de acum pentru reușitele copiilor mei! Văd, știu că au potențial, au talente și pasiuni. Dacă vor fi ghidați cu dragoste, blândețe, exemple puternice vor reuși să ajungă acolo unde visează!

Citesc „Cum să-ți iubești fiica” de Hila Blum și simt fiori reci pe șira spinării. E o graniță atât de subțire între limite, iubire, posesivitate, neîncredere și în final pierderea copiilor.

Mi-e teamă că dacă nu știu să arăt afecțiune ( nici eu nu am primit… deși cred că am fost iubită de mama și am fost un copil dorit) acest aspect se va transmite mai departe. Vreau să opresc acest lanț al durerii sufletești. Vreau să fiu o mamă bună, veselă, prezentă, atentă la emoțiile și nevoile copiilor mei.

Teama că ce va spune lumea de mine, de copiii mei mă sfărâmă în mii de bucăți. Așa a apărut și dorința de a pleca din oraș. Unde, când și în ce context nu știu încă.

Dar am speranța că  totul se va așeza, deoarece am început să conduc din nou… am închis un credit, am avut trei vacanțe cu copiii. Așadar, se poate!