TABLOUL DIN MUZEU de Claudia Groza Lazăr

Nu mai plouase de mult în asemenea hal! Picăturile de apă nu se mai distingeau ca formă, ci curgeau în șiroaie. Norii gri și mohorâți se întindeau precum o pastă ieșită dintr-un tub prins între degetele unui artist. De parcă nu era suficient potopul dezlănțuit, vântul își făcuse și el apariția, ușor deranjat de lipsa de respect a norilor gălăgioși.

Un băiat îmbrăcat subțire, cu adidașii rupți, ud până la piele, s-a adăpostit în subsolul muzeului de artă. Și el se mira cum a reușit să pătrundă fără a fi descoperit de pază. Își dorea de mult să viziteze un muzeu, dar de fiecare dată își pierdea curajul când era pe punctul de a păși în interior.

Acum, reușisese! În scurt timp luminile s-au stins. Se pare că programul se terminase. Băiatul nu a îndrăznit să se miște din ascunzătoare. Îi era teamă să nu își fi uitat vreun angajat ceva la muzeu și să îl descopere. Însă, nu a mai rezistat mult. Avea nevoie la toaletă. A ieșit tiptil și a aprins lanterna, reglând lumina la intensitate slabă. S-a privit în oglindă. Era palid, obosit și tras la față. Slăbise mult. Nu știa de când nu mai mâncase ceva cald și gustos. Chiar acum stomacul său îi dădea de veste că are nevoie de hrană.

– Iertare, dar nu am cum să te împac! Chiar nu vreau să ies de aici până mâine dimineață, rosti Silviu, ținându-se cu mâna de stomac.

A decis să se uite prin muzeu. Dacă tot ajunsese aici, nu putea rata o lecție de artă. Așa că, a intrat în sălile mari și a început să privească tablourile și să citească ce scrie sub fiecare. Au urmat obiectele de ceramică. Era fascinat!

– Ce frumos! E minunat să ai asemenea talent! E fantastic să poți imortaliza frumusețea și oamenii dragi, obiecte la care ții! Poate într-o zi voi reuși să redau tot ce simt, tot ce observ prin culoare și formă. Mi-aș dori să devin sticlar sau pur și simplu pictor pentru obiecte!

Dintr-o dată, auzi un foșnet. A rămas pe loc, incapabil să se miște. „Până aici mi-a fost!” își spuse în gând, în timp ce înghițea saliva. „S-a terminat cu libertatea mea!”

– Hei! Vino puțin! Nu te speria!

Silviu a privit cu coada ochiului, fără a se mișca. A observant un băiat puțin mai mare decât el, îmbrăcat elegant, cu haine din altă perioadă a timpului.

– Uite! Am pentru tine un măr și două cornuri cu miere și lapte! Atât am luat cu mine la drum, înainte de a rămâne închis în acest tablou. Sunt Cedric. Am locuit în Franța, apoi am venit în România. Am locuit la Brașov, în Castelul Bran. Am fost pictat de un om super talentat, Nicolae Grigorescu. Apoi, am avut un accident și viața mea a rămas doar în tablouri. Însă, tu mă poți salva.

– Eu? Tocmai eu? Cum așa?

– Mănâncă și nu te speria. Vom reuși!

Silviu a mușcat cu poftă din primul corn. Era atât de gustos și fraged, de parcă atunci fusese scos din cuptor. Mirosea atât de bine!

– Uite ce trebuie să faci! Mâine ieși de aici înainte de a sosi paznicul. Îți las bani să iei trenul și să mergi în Brașov. Îți las o hartă cu toate indiciile pentru a ajunge la casa unde am trăit alături de părinții mei. Intri și te ocupi de îngrijirea ei. În scurt timp, voi scăpa de blestemul care mă ține captiv în rama acelui tablou. Dar, va trebui să revii și să mă ajuți.

– Eu? Tocmai eu…

– Da! Va fi nevoie să vii să scoți acest tablou cu mine din muzeu, dar să pictezi o copie a lui. Nu putem lăsa locul gol. Vei lua doar pânza, pe care o vei rula și o vei pune într-un dispozitiv special. Vom reuși! Acum, hai să ne odihnim.

– Îmi e teamă să dorm! grăi Silviu.

– Te voi trezi eu la timp. Îți pregătesc harta și toate indiciile. Vise plăcute! Ai nevoie de somn odihnitor!

– Mulțumesc!

Silviu a găsit un covor cu peri groși, iar de îndată ce s-a așezat a și adormit.

 

– VA URMA –

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.