jurnal de mamă
Tărâmul Timpului de CG
- Tărâmul Timpului
Soarele primăverii îmbia oamenii la plimbare. Cu mic cu mare, lumea ieşea la picnic în natură. Copiii se bucurau de libertatea de mişcare: role, bicicletă, sport în aer liber.
Rareş şi Ioana, însoţiţi de câinele acesteia, Blacky, au pornit spre parc. Şi-au luat rachetele de tenis.
– De-abia aştept să fac mişcare. Să mă dezmorţesc!
– Trei minute de încălzire înainte şi suntem pregătiţi, continuă Ioana.
– Ham, ham… lătră Blacky, alergând bucuros în toate direcţiile.
Fugind după câine, Rareş s-a agăţat într-un tufiş. Ceasul de la mână s-a desprins, şi a căzut într-o groapă.
– Nuuuu…. ceasul de la bunica! Sper să nu se fi spart.
– Mă aplec să-l iau, spuse Ioana, prietena lui Rareş.
Copila s-a aşezat în genunchi. A început să caute. Cutii de bomboane, pixuri, şerveţele şi alte ciudăţenii i se prindeau de degete. Ceasul nu era şi gata.
– Parcă l-a înghiţit timpul. Nu este de găsit!
– Încerc şi eu, adăugă Rareş.
Degetele-i scobeau pământul. O forţă din adâncuri – forţa gravitaţională -, îl trase cu putere pe băiat.
– Hei, Rareş… staaai.
Ioana l-a prins de picioare. Blacky s-a agăţat cu dinţii de pantalonii fetei şi astfel au fost deportaţi într-un muzeu subteran. Cel puţin aşa părea.
– Uff… ce călătorie ameţitoare! şopti micuţa, scuturându-şi pantalonii de colb (praf).
Rareş a apucat-o de mână. Blacky s-a aşezat cuminte în faţa lor.
– Cred că suntem în muzeul ceasurilor, îngăimă speriat băiatul.
– Bine aţi sosit pe Tărâmul Timpului. O tânără minionă, firavă, cu păr ondulat, le zâmbea. Sunt domnişoara Secundă.
– Ştiţi… mi-am pierdut ceasul. Este un cadou preţios de la bunica. A alunecat într-o groapă… şi pur şi simplu nu l-am mai găsit, bâigui cu voce stinsă de emoţie, Rareş.
– Am fost teleportaţi? Aveţi habar cine ne-a adus aici? întrebă curioasă şi supărată Ioana.
– Liniştiţi-vă! Nu vi se va întâmpla nimic. Domnul Timp vrea să vă cunoască, răspunse majordomul Minut. Urmaţi-mă.
Ceasuri de mână, ceasuri de perete, clepsidre, orologii, ceasuri deşteptătoare… de forme, culori şi mărimi diferite erau frumos ordonate pe rafturi.
– Priveşte! Sunt instrumente de măsurat timpul din cele mai vechi timpuri până azi! exclamă Ioana.
– Observ, dar nu-mi zăresc ceasul, murmură Rareş.
– Ce copii frumoşi! Sunteţi aşteptaţi, dragii mei, grăi doamna Oră, aşezându-se între cei doi copii.
Majordomul Minut a deschis uşa biroului domnului Timp.
– De când vă aşteptam, micuţilor!
Domnul Timp, un bătrân înalt, cu barbă albă, îmbrăcat cu haine din alte vremuri, veni să-şi îmbrăţişeze oaspeţii.
– Să înţeleg că ai plănuit această vizită? se încruntă Ioana.
– Voiam să vă cunosc de ani buni. Însă, nu găseam niciodată momentul potrivit, confirmă domnul Timp. Se ivea de fiecare dată ceva urgent de rezolvat.
– Tu mi-ai furat ceasul?
– Hahahaha. Ce să fac cu el? A fost un şiretlic pentru a vă avea invitaţi de onoare.
– Dar… noi voiam să jucăm tenis. E primăvară, zise Rareş.
– Şi… timpul zboară. Părinţii noştri se vor îngrijora.
– Nu vă gândiţi la asta. Doar eu sunt Domnul Timp. Eu organizez orele, minutele, secundele. Voi face o magie şi voi încetini ritmul rotaţiilor Pământului.
– Nu vom mai alerga atât de repede, se auziră voci tinere dintr-un colţ al încăperii.
– Da, vă veţi odihni puţin, dragele mele. Ele sunt domnişoarele Zile. Alături locuiesc cuminţi Săptămânile.
Uşa unui dulap din lemn de vişin, migălos sculptat, s-a deschis larg, lovind peretele.
– Ioana, Rareş, noi suntem Lunile, iar acest dulap se numeşte An.
Ioana se amuza teribil.
– Ce lume interesantă! Voi aveţi prieteni?
Luna Mai sări de la locul ei şi dansând în jurul mesei încărcată cu tot felul de bunătăţi, răspunse:
– Bineînţeles. Prietenii noştri sunt: Domnişoara Vreme, Domnişoarele Fructe, Florile, Ploaia, Zăpada, Vântul, Planetele. Off… oamenii ăştia! Habar nu au despre nimic.
O clepsidră tuşeşte. Toţi ochii s-au îndreptat spre ea.
– Stăpâne, iartă-mă, dar avem o problemă. Nu am văzut acest ceas şi m-am rostogolit peste el. L-am spart.
– Hei… dar este ceasul pe care l-am pierdut. Avea valoare sentimentală, murmură Rareş şi lacrimi mari au pornit în avalanşă pe obraz.
– Clepsidră, ai grijă de acum înainte. Fii mai atentă! Puteai să te răneşti.
Doamna Oră îl îmbrăţişă pe Rareş şi l-a încurajat.
– Avem ceasornicar în lumea Timpului. Îţi va repara ceasul. Nu fi trist.
– Haideţi să ne ospătăm din bucatele oferite de natură de-a lungul unui An: seminţe, fructe, legume, grăi pe un ton apăsat, domnul Timp.
An după an până la zece,
Deceniul ne întrece.
Noi creştem, învăţăm şi ne bucurăm,
Cântăm, zâmbim, ne-mbrăţişăm.
Citim cărţi de-acum sute de ani,
Când Secolul ori Veacul se-mplineşte.
Istoria Milenii dospeşte.
Timpul ne iubeşte,
Moda o reînnoieşte,
Pământul învârteşte
Natura o înverzeşte.
Spiriduşul – ceasornicar lucra de zor în atelierul său la ceasul lui Rareş. Picături de sudoare se prelingeau de pe frunte.
– Este un model nou, electronic. Tehnologia avansează rapid. Voi fi concediat dacă nu-mi fac bine treaba. Am reuşit, am reuşit… strigă spiriduşul, alergând cu ceasul deasupra capului.
– Mulţumesc, zise Rareş, punând ceasul la încheietura mâinii stângi.
– Vă sunt recunoscător că m-aşi vizitat. Urcând pe Scara Orelor, veţi cunoaşte alţi prieteni: Domnişoara Dimineaţă, Doamna Amiază şi Doamna Seară. Copii, să preţuiţi timpul. Nu-l risipiţi stând, ci fructuficaţi-l în activităţi utile pentru trup, minte şi suflet.
– La revedere, domnule Timp! spuseră cei doi prieteni în cor, agitându-şi mâinile în aer şi urcând treaptă după treaptă.
*
– Ce ameţit mă simt… spuse Rareş
– Mie mi s-a făcut somn, îngăimă Ioana.
Cei doi copii au pornit spre parc. Blacky alerga nerăbdător. Timpul trecea în zbor spre zări albastre. Tic-Tac, Tic-Tac…
