Vacanța buclucașă – Râul dorințelor | Duminica Poveștilor

Vacanța buclucașă – Râul dorințelor (cap. 4)

Zorii tiveau zimțat întunericul. Cântecele păsărilor răsunau în pădurea deasă. Felia de aur creștea dinspre orizont, iar razele se desfăceau ca un evantai. Un roi de insecte zumzăiau cu spor. Cortul a fost mișcat de o vietate.
– Bună dimineața! Natura este foarte matinală! zise somnoros tatăl.
– Se pare că da! mormăi Horia.
– Îmi e teamă! Sper să nu fie animale sălbatice, murmură mama.
– Eu vreau să hrănesc animalele! rosti Ana, ieșind din cort.
– Stai! au strigat părinții, dar micuța o zbughise afară.
– Ce drăguț ești! Ai frați? Sunt și ei pe aici? Unde e cușca ta?
Câinele cu blana cenușie, ochi albaștri și coada stufoasă s-a așezat timid la picioarele Anei, lăsând-o să-l mângâie. „Ce bine e să fii băgat în seamă, să vorbească cineva cu tine, să însemni ceva pentru o altă ființă”.
Părinții au pregătit micul dejun. Horia și-a prelungit somnul în zgomotul molcom produs de șuieratul blând al vântului și clipocitul apei. Simțind miros de omletă, scorțișoară, șuncă și cafea, s-a hotărât să scoată nasul la aer.
– Ce câine drăguț!
– Horia, nu ai uitat ceva? întrebă mama.
– Ahh… bună dimineața! rosti băiatul.
– Cum să îl botezăm? grăi Ana.
– Încercați mai multe nume și vedeți la care răspunde bucurându-se dând din coadă sau lătrând, spuse tatăl.
– Grivei.
– Lăbuș.
– Azorel.
– Lucky.
– Nero, a rostit Horia.
Câinele s-a ridicat, s-a învârtit dând voios din coadă și a lătrat de câteva ori.
– Deci Nero îți va fi numele! au spus copiii.
După ce au servit masa, avându-l invitat de onoare pe Nero, copiii au mers să se joace cu câinele.
– Să nu vă îndepărtați. Vom merge să vizităm atracțiile turistice, spuse mama.
– Desigur! Rămânem în zonă, rosti Horia.
Micuții aruncau crengi pe care Nero le prindea din aer. Râdeau și se rostogoleau în iarbă. Gemenii erau foarte ghiduși. Descopereau ceva atractiv și interesant în orice. Aveau pasiuni ciudate față de alți copii pasionați de tablete. Ana colecționa pietre pe care le picta, iar lui Horia îi plăceau avioanele. Orice fel de avion: de la cel confecționat din hârtie, la cele militare. Cunoștea povești despre viața marilor piloți. Deh! Fiecare cu pasiunea lui.
– Ce suuuperb este fluturele de acolo! exclamă Ana.
Un fluture multicolor, care parcă se spălase în culorile curcubeului, se odihnea pe o floare, în iarba smarald a colinei. Nero s-a târât spre fluture, vrând să îl prindă. Speriat de mișcarea plantei, fluturele a zburat. Copiii și Nero au alergat după el. Și au tot alergat! Au uitat de promisiunea de a nu se îndepărta. Nu au simțit când crengile lăsate în jos ale copacilor, ca niște brațe obosite, le zgâriau fața. Au observat uimiți petele rotunde de lumină ce mângâiau frunzele.
– Haideți! Înaintați! șopti fluturele multicolor.
Nero s-a oprit și a rămas pironit locului, de parcă cineva l-a vrăjit sau hipnotizat.
– Ne-am rătăcit! spuse Horia.
– Așa se pare! Privește ce cascadă superbă! Parcă ar fi de argint! exclamă Ana.
– Ni s-a întins o capcană! Fluturele acela… nu cred că era fluture.
– Ba da! Sunt Fluturele-Ceas! Iar aceea nu e o cascadă, ci Râul Dorințelor. Este supravegheat de o armată de fluturi multicolori. Iar apa este argintie deoarece este purificată de zeițele apelor de argint.
Copiii s-au uitat la fluture și au observat că pe mijlocul corpului avea un ceas.
– Chiar este un Fluture-Ceas! se miră Ana.
– Zău dacă mai contează! Ne-am rătăcit. Nero s-a transformat în stană de piatră! Suntem pierduți! rosti printre lacrimi, Horia.
– Nu este cazul să ne speriem! Acela e Râul Dorințelor! Ne va împlini cu siguranță dorința de a ne întoarce la părinți, murmură Ana, îmbrățișându-și fratele.
– Surioara ta are dreptate! Eu am înghețat timpul pentru a vă putea bucura cât mai mult de acest spațiu mirific! rosti Fluturele-Ceas. Dacă beți apă din Râul Dorințelor, veți deveni puternici, optimiști și toate dorințele pentru care munciți cu hotărâre și perseverență vor căpăta formă și culoare.
Milioanele de fluturi multicolori, care aduceau dorințele oamenilor din întreaga lume la râu, s-au așezat pe cei doi frați, îmbrăcându-i într-o mantie curcubeu. Zeițele Apelor de Argint ordonau dorințele în funcție de importanță, apoi fluturii mesageri duceau picături de apă din râu oamenilor pentru a li se împlini dorințele.
Ana și Horia au intrat în hora Zeițelor Apelor de Argint, la invitația acestora. Au râs și s-au jucat. Când jocul era în toi, s-a pornit un vânt puternic, ce scotea sunete înfricofoșătoare.
– A sosit zeul! au strigat zeițele, răspândindu-se care încotro.
Copiii au rămas tăcuți, speriați și îmbrățișați pentru a nu fi purtați prin văzduh de suflul ferm. Vorba ceea: unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește.
– Ce gând sau ființă v-a adus aici? rosti zeul.
– Noi… noi, de fa-fapt, ne… ne-am rătăcit! bâigui Horia.
– Am alergat după Fluturele-Ceas împreună cu Nero, câinele împietrit de acolo, și ne-am pierdut! povesti Ana, sigură pe ea.
– Nu vă fie teamă! Sunt Zeul Furtunilor Solare și vin să beau apă din Râul Dorințelor o dată la șase săptămâni.
Risipesc vapori de apă până hăt! departe și ajut astfel fluturii să economisească timp, mai ales că ei trăiesc doar câteva zile.
– Este o lume atât de frumoasă aici! mărturisi Ana.
– Dar, cu toate acestea, ne dorim să ajungem la părinții noștri și să vizităm obiectivele turistice! adăugă serios Horia.
– Înțeleg! Eu mi-am făcut treaba și mă bucur că v-am cunoscut! Drum bun la întoarcere și vacanță frumoasă! spuse zeul, rotindu-și razele luuuungi precum tentaculele unei caracatițe.
Un nor de praf și de frunze uscate a apărut în urma zeului.
– Simpatic zeul furtunilor solare, nu? Ne ajută foarte mult să îndeplinim dorințele oamenilor, murmură Fluturele-Ceas.
A venit vremea să vă întoarceți la cort. Nu mai pot ține timpul pe loc!
Copiii au primit apă din Râul Dorințelor în două sticluțe infime, așezate pe lănțișoare de argint pentru a le purta la gât, drept talisman. Nici nu l-au simțit pe Nero când a venit lângă ei, căscând și întinzându-se de parcă ar fi fost din gumă de mestecat. Este de la sine înțeles că una dintre dorințele copiilor era să revină alături de părinți, teferi și nevătămați.
Drumul de întoarcere a fost un labirint întunecat, cu păsări mari care scoteau țipete răgușite, cu insecte care zumzăiau ca un fierăstrău. Talismanele de la gât i-au ajutat pe copii să ajungă cu bine la destinație.

va urma …

Autor: Claudia Groza Lazăr