Vacanța buclucașă – Surpriza surprizelor | Duminica Poveștilor

Vacanța buclucașă – Surpriza surprizelor (cap. 5)

Zărind cortul, copiii au luat-o la fugă! Le zbârnâiau picioarele mai ceva ca elicea unui avion. Emoțiile necunoscutului de-abia acum se eliberau. Prezența părinților le oferea siguranță și bucurie.
– Hei! Mă mir cum de nu v-ați îndepărtat! rosti mama.
„Dac-ar ști că timpul a fost oprit de către Fluturele-Ceas!”, gândea Horia.
– Ați ajuns la fix! Tocmai ce am terminat de băut cafeaua. Pornim să vizităm Rezervația Naturală Retezat! spuse hotărât tatăl.
– Suuuuper! au exclamat copiii.
Nero era foarte bucuros că și-a găsit parteneri de joacă și de călătorie. Alerga fericit când înainte, când în urma copiilor. Un stol de păsări cenușii brăzda cerul de un albastru senin, clar, catifelat. Parcă ar fi vrut să întreacă avionul ce survola teritoriul românesc, lăsând o dâră groasă de fum alb lăptos.
La intrarea în rezervație erau afișate regulile pentru turiști. Cele mai importante erau păstrarea liniștii și interzicerea hrănirii animalelor.
– Dar cine ar vrea să facă rău animalelor? întrebă Ana.
– Uneori, crezând că faci un bine, de fapt produci un rău imens. Animalele primesc hrană specifică la un anumit interval de timp, le explică tatăl.
– Priviți! Băieții aceia dau sendviș unui cerb! exclamă Horia.
– Să intervenim! strigă Ana, pornind ca un tăvălug spre locul incidentului.
Nero a zbughit-o și el, păzind făptașii până ajungeau prietenii săi să rezolve cazul. Simțind agitația, cerbul a luat în coarne pe unul dintre băieți. Câinele a lătrat de câteva ori, apoi s-a repezit ușor spre cerb pentru a-l determina să lase prada jos. Speriat, a coborât coarnele scăpând băiatul pe iarba deasă. Apoi, l-a zgâriat pe Nero la ureche.
– Ahh! Sunteți răniți! oftă mama copiilor. Să cerem ajutor paznicilor! Băiatul are nevoie de îngrijire!
– Nero! Nero, ești bine? rosti speriat și îngrijorat Horia.
Câinele era slăbit și mergea împleticindu-se. Retras la umbra unui gard viu, Nero a căzut.
– Nu ne părăsi! Te rugăm!, bâigui cu glas moale Ana.
O lumină argintie-albăstruie inundă spațiul. Mii de steluțe minuscule roiau de jur împrejur. Blana câinelui se ridica puțin câte puțin lăsând să se întrevadă straie frumoase, țesute cu fir strălucitor. Copiii erau înmărmuriți de teamă, dar și de admirație în același timp.
– Nero… tu ești… ?! îngăimă Horia.
Nero se transformase într-un băiat chipeș, cu bucle negre ca tăciunele, piele albă și ochi de un albastru-cenușiu. Pe degetul inelar al mâinii drepte purta un inel cu piatră verde, gravat cu blazonul familiei regale. În mâna stânga ținea un glob transparent în care se vedea un castel minuscul, înconjurat de o pădure de brazi.
– Da! Sunt prințul Nero din regatul celtic. Am fost blestemat de o vrăjitoare să port blană de lup până voi fi rănit de un alt animal pentru a salva vieți omenești.
– Ana, Horia!
– Nero! Ana!
– Părinții! Ne caută! rosti Ana.
– Ce facem? întrebă Horia.
– Mergeți! Spuneți-le că mi-ați pierdut urma în desișul rezervației, șopti Nero.
– Și tu ce faci? zise Horia.
– Ne despărțim așa… dintr-odată? murmură Ana.
– Am să chem calul nărăvaș să mă ducă acasă! Mulțumesc pentru aventura de neuitat! Fie ca cele mai frumoase visuri să vi se îndeplinească!
Cei trei s-au îmbrățișat atât de strâns încât dacă cineva ar fi verificat, ar fi găsit urme de unghii îngropate în piele.
– Aici suntem! au strigat copiii.
– Ne-am îngrijorat! Și Nero? au spus părinții.
– L-am pierdut! spuse tristă, cu lacrimi în ochi Ana.
– L-am căutat peste tot, dar nu i-am dat de urmă! adăugă Horia.
– Ne pare rău! Ar fi trebuit să venim cu voi, dar băiatul acela avea nevoie de îngrijiri. I-am așteptat părinții care erau în altă zonă a rezervației, le explică mama, vizibil emoționată și obosită.
– Să mergem acasă! spuse tatăl, cuprinzând cu brațele pe cei trei.
Patru siluete tot mai subțiri se îndepărtau spre orizontul roșu. Nori ca niște turnuri uriașe, îngrămădite, cenușii, alb-gălbui și roșii ca arama coborau spre pământ.

va urma …

Autor: Claudia Groza Lazăr