Visul meu de a fi mamă

Să fiu mamă a fost visul meu de mică…

 Să fiu o mamă bună a fost dorința de adolescentă…

 Să fiu o mamă povestitoare a fost intenția mea de adult.

Am urmat toți pasii pentru a-mi împlini visul. M-am rugat mult. Am creat un vision board cu o familie minunată (așa cum nu avusesem, dar lecturile mi-au arătat că se poate ), mi-am făcut astrograma ( în care da, apărea familia cu doi copii, ba chiar fată și băiat).

Toate bune și frumoase, dar timpul trecea, iar eu nu-mi împlineam visul. Până într-o zi de februarie când mi-am cunoscut soțul. Într-adevăr online. Mi-a cerut o poveste pentru fiica lui. Era divorțat. I-am scris povestea. Mi s-a părut un bărbat încercat de viață. Mi-am închipui că și-a învățat lecțiile și că totul va fi minunat. Eram deschisă să am răbdare, să ofer sprijin, să fiu dedicată.

În primele luni totul a fost frumos, cu toate că erau semne că ceva nu e în ordine. Am rămas însărcinată „din disperare”. Îmi doream să fiu mamă cu orice preț. Când am aflat că am sarcină gemelară am sperat să fie fată și băiat. Soțul meu nu a mers cu mine la nicio ecografie! Nici una! Mergeam singură cu ditamai burta, pe ultima sută de metri nu am mai putut conduce. Șoferii de taxi mă întrebau:

– Dar soțul de ce nu merge cu dumneavoastră?

– Nu își poate lua liber.

Mă „durea” atitudinea lui, dar îmi spuneam: „A fost visul tău! E ok! Te descurci!”

Am muncit mult. Aveam ateliere pentru copii. Stăteam în genunchi pentru că mă durea spatele ( aveam 48 de kilograme când am rămas însărcinată! ), dar nu mă lăsam. Am câștigat un premiu de 500 lei și știu că atât a fost ecografia morfologică de trimestru II ( nu știu dacă îmi amintesc bine! ). Acum mă amuz când îmi amintesc… dar atunci îmi era foarte greu. Oboseam repede. Nu aveam ajutor!

Am lucrat la culegeri de bacalaureat. Am scris povești pentru revista Doxi.

După ce am născut,  soțul mi-a spus că el nu suportă spitalele. A venit de două ori cred!

Șansa mea a fost că au fost cuminți și am putut jongla cu toate sarcinile.

După nuntă și botez, soțul meu a decis să demisioneze. A început calvarul. Am crezut că va deveni antreprenor, că va face ceva. L-am susținut în toate „visurile”! I-am cumpărat materiale de pictură profesioniste, șevalet, pânze, culori, pensule. Au zăcut acolo, până când am decis să le vând unei colege care picta. Chiar aveam nevoie de bani. Culorile se uscaseră! Le-am dat copiilor când au început să testeze diverse activități.

Apoi se angaja câte 2-3 luni,  iar se certa și își dădea demisia. În 2018 mi-am făcut firma. Aveam activitate și mi s-a recomandat să fiu în regulă. El a insistat să cumpăr o mașină ( oricum îmi doream ceva mai mare, de familia, deoarece visam să călătorim și să ne fie bine ). Am făcut credit și am achiziționat un Logan, modelul aniversar de 10 ani. Să spun că nu a achitat un leu? Nu are rost! M-a pus să alerg, să îi rezolv cu actele și să facă Uber. A avut 3 curse. Banii s-au dus pe motorină. Afacerile nu se fac așa ușor! J

Banii mei erau ai tuturor, ai lui pentru băutură și țigări.

Mașina a devenit camion pentru prietenul lui care își construia casă și căra materialele. L A și lovit-o de cîteva ori.

Încet încet, am uitat să zâmbesc. Eram un titirez între grădiniță, școala mea, mama de unde îmi luam copiii, casă.. unde spălam ceva, ieșeam cu copiii în parc sau îi duceam la înot și diverse activități. Noaptea citeam sau corectam teste sau scriam.

Nu aveam nicio mulțumire. Eu asiguram cele câteva zie de concediu, dar și acolo le zicea copiilor să nu mai ceară jucării sau să se dea în mașinuțe ca să aibă el pentru bere și țigări. Nu mă ajuta deloc cu copiii! L-am rugat să se ducă să îi ia de la grădiniță. Când am sunat nu a răspuns. Am sunat-o pe mama pe ultima sută de metri să îi ia. El adormise și nu a auzit telefonul.

Dar eram mamă și îmi plăcea. Voiam o viață bună pentru ei! Voiam să aibă o educație bună, să aibă vacanțe frumoase ( atât cât puteam, dar să nu stăm în oraș ).

În 5 ani le-a cumpărat copiilor  o ie. Atât!

Am decis să pun capăt. Ajunsesem frustrată, epuizată fizic și psihic. Oricum eram cea mai proastă, puturoasă, etc. deși îl țineam în cârcă.

Nu a fost ușor! Aveam acel „confort”, locul meu unde puteam lucra, dar și spațiul copiilor cu tot ce aveau nevoie. Am luat doar câteva lucruri și am plecat!

Am locuit un an la mama. Nu aveam ce face. Am achitat mai repede creditul pentru mașină. Am dat și Matizul meu la remat. Nu pot să conduc Loganul. Am o anxietate stranie. Am șofat de 4 – 5 ori, dar e ceva ce îmi dă o stare de frică. Nu o înțeleg.

Am divorțat de un an. Multe acte de schimbat, de rezolvat, multe dificultăți din acest punct de vedere.

Am reușit să fac două credite și să luăm un apartament al nostru. E victoria mea! Nu e ceea ce visam, dar știu că totul va fi bine! Copiii au visuri mărețe! Să locuim la curte, să aibă camera lor… cu siguranță se vor împlini!

Îmi revin pas cu pas. Au fost multe lucruri de gestionat. Au fost ore de terapie cu mine și cu Horia. Sigur vor mai fi. Avem nevoie și merităm să trăim o viață frumoasă, fericită, binecuvântată!

În doi ani a văzut copii o singură dată, dar nu le-a adus o acadea. Mai sună când simte nevoia să mă umilească și să le promită copiilor că îi scoate la o pizza la leafă. De parcă ar costa o avere! J

Suntem bine!

Copiii sunt la școală. Le place. Învață bine. ( îi mai stresez cu diverse activități, dar îmi revin și păstrez echilibrul ).

Mi-a fost greu să scriu despre această schimbare, eșec, luați-o cum vreți voi. Încă lucrez cu mine! Lectura m-a salvat enorm. Am citit cărți despre femei care erau maltratate, bătute și care aveau curajul, puterea de a spune stop. Așa am reușit să merg înainte.

Oamenii nu te ajută… le pară rău când află, dar atât. Nu am cerut nimic deoarece sunt alții care au nevoie mai multă decât mine. Cred că ceea ce am nevoie este o persoană de încredere care să stea cu copiii câteva ore pentru a mă „întoarce” la acțiunile dragi mie: teatru, lansări de carte, întâlniri cu prietene. De aproape 8 ani de zile, copiii au stat fără mine o noapte, când am fost la un târg de carte la Galați și m-am simțit atât de vinovată încât am somatizat și am făcut o criză biliară.

Anul acesta de ziua mea, băiatul meu m-a întrebat:

– Mama, de ce nu ai primit cadouri? Tu dăruiești foarte mult!

– Dragul meu, am primit de la oamenii dragi! E suficient! J

Într-o zi, nu foarte departe de acum, voi fi femeia liberă, de succes, puternică, pe care nu o va mai păcăli nimeni. Asta cu păcălitul e altă poveste!

Pe curând!