Zmeul şi prinţesa – FINAL

Gâdilat de furnici, stropit de păsările care se spălau cu roua argintie a dimineţii, tânărul dădu bineţe naturii, după care îşi îndreptă oasele prin câteva exerciţii de gimnastică.
– Te-ai odihnit, calule, năzdrăvanule?
Un nechezat prelung răsună în toată valea, urmat de o scuturare a coamei, şi un tropăit de nerăbdare.
După ce se răcori cu apa rece a izvorului ce curgea liniştit din stâncile sub care îşi odihnise trupul şi sufletul, încălecă şi pe-aici ţi-e drumul.
Norii îşi schimbau forma însoţindu-l. Acum erau delfini, acum erau doar fâşii de vată de zahăr. Păsările îi păzeau din văzduh. Soarele zâmbea şi îi mângaia corpul cu razele blânde.
Paznici castelului au simţit pericolul apropiindu-se, văzând norii de praf ce se ridicau în depărtare.
– Stăpâne, avem oaspeţi neaşteptaţi!
– Era şi timpul, grăi zmeul. Închideţi prinţesa în temniţă, şi trageţi obloanele la geamuri.
Tânărul a conştientizat că nu mâncase nimic, aşa că se opri în pădure, unde a găsit fructe şi şi-a potolit foame, a prins ceva putere şi s-a apropiat de castel. Era linişte deplină împrejur. Şi vântul se temea să adie, iar păsările şi insectele amuţiseră parcă.
– E cam straniu pe aici. Frica pune stăpânire pe mine. Sper să ies viu şi nevătămat din această întrevedere.
Nu termină de vorbit, şi în faţa sa apăru zmeul, scoţând sunete înfiorătoare.
– Credeam că nu am să mai văd curând chip de om. Cam târziu tinere. Te-ai lăsat aşteptat, nu glumă, răcnea zmeul.
Cu mâini tremurânde şi reci, tânărul căuta fluierul în buzunarul cămăşii. Îl găsii, şi începu să cânte, cu sufletul simţindu-l în gât. Pe măsura ce melodia se înteţea, un văl cenuşiu ca un abur se ridica în preajma zmelui, iar el se transforma într-un bărbat liniştit, calm, chipeş.

– M-ai salvat! Blestemul a fost ridicat datorită ţie. Îţi mulţumesc! Să mergem la palat şi să sărbătorim.
Cei doi bărbaţi, au ajuns călărind pe acelaşi cal la palat.
– Eliberaţi prinţesa! Vom da un mare ospăţ! Deschideţi obloanele.
Lumina blândă a soarelui, căldura şi ciripitul păsărilor a pătruns în camerele reci ale palatului. Slugile erau mirate de aspectul stăpânului.
Zori de zi, văzând chip cunoscut, se aruncă la pieptul tânărului şi nu mia conteni cu întrebările.
– Ce face bătrânul meu tată? Credeam că aici voi rămâne. A durat aşa de mult până ai sosit!
– Regele a dat anunţ în cele patru zări, prinţii au pornit să te salveze, apoi a căzut într-un somn adânc. Ca o hipnoză. Se pare că s-a întâmplat ceva cu ei, şi cum tu nu soseai, am decis să-mi încerc şi eu norocul.
– Şi ai reuşit tinere!Ba mai mult, m-ai eliberat şi pe mine de vrajă. prinţesă, am să te las să mergi acasă, să-ţi vezi tatăl. Dar acum, să ne ospătăm cum se cuvine.
Şi-au povestit, şi-au mâncat, şi-au râs, iar timpul le-a ţinut companie.
– Veţi pleca în zori. Nu are rost să călătoriţi noaptea, spuse gazda, încântată de noul său aspect.
– Bineînţeles!