Uncategorized
Zmeul şi prinţesa
ian.
Un zmeu cu aripi solzoase, ce scoatea flăcări pe nări, căuta printre copacii înalţi, groşi datorită vârstei lor, o fiinţă umană. Simţise mirosul şi dărâma cu putere tot ce îi ieşea în cale. Nu se înşelase. Prinţesa Zori de Zi, îşi făcea plimbarea de dimineaţă, când aduna picăturile de rouă cu efect tămăduitor pentru vederea bătrânului său tată. Auzind zgomotul, îngheţase de teamă şi s-a ascuns după un copac cu trunchiul gros.
– Te rog, apără-mă de această fiară! îngăimă fata.
-Nu te ascunde, te voi găsi, iar tu ştii asta foarte bine! răcni zmeul.
Într-adevăr, nu a trecut mult timp, şi animalul hidos, cu solzi, un corn mare în frunte, dinţi conici şi lungi, cioc ascuţit se înfăţişă înaintea tinerei.
– Eşti a mea, prinţeso. Nu încerca să te opui.
Tremurând, cu lacrimile şiroind pe ambii obraji palizi de la frica ce pusese stăpânire pe ea, prinţesa s-a lăsat prinsă cu ghearele şi aşezată pe spatele zmeului. Căuta speriată în jurul său, păsări cărora să le spună să-i anunţe tatăl de nenorocire, să trimită ajutoare. NU se vedea nici măcar fulg, ce să mai spunem de pasăre!
Străbătând munţi şi văi, creste şi zări întinse, câmpii de un verde smarald, cu maci şi flori multicolore, zmeul şi prinţesa Zori de Zi, au ajuns într-un ţinut cu multă umbră, lipsit de vegetaţie şi de faună. Un castel cenuşiu îi aştepta, cu porţile păzite de doi demoni cu aripi negre şi ochi roşii.
– Aceasta este o pradă preţioasă. Uitaţi-vă bine la ea! Să nu cumva să vă scape cumva, când eu părăsesc castelul pentru aprovizionare, aţi auzit? zise dur, cu voce apăsată zmeul.
-Da, stăpâne, stai fără nicio grijă, a fost răspunsul prompt al celor doi demoni.
– Vreau să-mi pregătiţi camera ca mai frumoasă pentru această fiinţă pură şi fragedă şi deosebită.
– Imediat, stăpâne, şi demonii au mers să deschidă cea mai lumioasă încăpere din tot castelul.
– Prinţesa mea, din această clipă, eşti a mea şi numai a mea. Vom lua masa împreună, vei cânta, vei citi, îmi vei ţine companie. Îmi poţi cere tot ce-ţi pofteşte inima… mai puţin libertate. Nu vei avea voie să părăseşti acest castel, decât în prezenţa mea.
– Cum spui tu zmeule, răspunse fata timid, privind pe furiş şi cu teamă hidoasa creatură.
nu vreau sa mimez psihologul diletant, dar…trista poveste…
ce sa inteleg? cu siguranta e o metafora, dar la ce? interpretez ca ti-e teama de iubire, de a iubi, o suferinta care te subjuga si de cele mai multe ori e o inchisoare care re opreste din a-ti realiza planurile…
Claudia, eu asta am citit dar de iubire nu-ti fie teama, ci doar cat si cand oferi…iubirea e, asa cum cred ca iti amintesti, acel furnicar, acei fluturasi cu aripi de roua ce-ti zboara din stomac pana in gat taindu-ti rasuflarea…nu iubirea e inchisoarea ci oferirea sufletului pe tava…acesta e pacatul de evitat, nu mai fugi…traieste-ti viata…
Claudia iarta-ma daca am interpretat altfel decat trebuia povestea ta si mai ales daca am divagat delirant…multe imbratisari si vreau sa revad zambetul, destul e trista viata
Ionut… da, nu ma ascund, am zis si repet: mi-e frica de suferinta, de respingere, de abandon. Sper sa gasesc puterea de a iubi din nou; sper sa primesc sansa de a intalni un barbat care sa ma "salveze".
Pana atunci, traiesc, si traiesc frumos… teatru, film, lectura… cultura, frumos intr-un cuvant.
Zambete, bucurii si imbratisari magice!