Copiii mei, oglinzi pentru mine!

Copiii mei mă învață să iert, să trăiesc în PREZENT, să mă bucur de o frunză îngălbenită, să râd, să cânt. 

Copilăria mi-a impregnat lipsuri și de aici dorința ca ei să învețe foarte mult, să facă diverse activități – de la limbi străine, teatru, robotică, sport – până la a fi foarte buni la școală. Uneori mă scutur și îmi amintesc că nu îmi plăcea presiunea mamei asupra mea.

Nu știu de ce, dar îl forțez mai mult pe băiat. Fata e mult mai autoritară, îmi spune că nu face ce vreau eu!

Băiatul îmi seamănă mai mult! Citește! Îi place să citească, să călătorească, să facă sport ( a urmat cursuri de înot, baschet, tenis). Fata este foarte bună la cifre.

Oglindim adesea tot ce avem bun și mai puțin bun în copiii noștri. Am lucrat la acest aspect cu un psiholog. Consideram că totul este la copil, dar era din mine. 🙁

Îmi amintesc că am mers în tabără în clasa a II-a și am pierdut o batistă. ( Clar îmi doresc ca ei să meargă anual în tabere, care să îi disciplineze, să îi întărească, dar vedem. Nu forțez! ) Am sunat-o pe mama plângând. De fapt, știu că îmi era dor, că îmi era greu singură, deși învățătoarea mă adora și îmi acorda atenție.

Băiatul meu plânge de fiecare dată când pierde sau strică un obiect ( de exemplu sticla pentru apă ). Știu că îi este dor de mine sau și-ar dori să fiu prin preajmă. E foarte empatic. Mă simte când sunt tristă și îmi vorbește atât de clar. Ca un psiholog!

Fata este mult, mult prea independentă. Știe ce vrea! Cere! Iubește shoppingul și cosmeticele ( deși eu nu le suport! ). Micuța mea are ochii mei, este curioasă, a inventat povești, are dorința de a se autodepăși, asemenea mie.

Am învățat o tehnică de vindecare a programelor transmise în sarcină, dar nu numai!

„Anihilez cu puterea intenției toate programele distructive, toate fricile, grijile, gândurile de neputință, ură, răutate și frustrare X ….”

Voi vă regăsiți în copiii voștri? 🙂