Profesorii sunt oameni

Școala nu mai este ce a fost! Mi-am dorit de mică să fiu învățătoare… am devenit profesor. În același timp, mi-am urmat pasiunile: scris și lectură. Nu am fost privită cu ochi buni. Poate că da, nu știu toate dimensiunile celulelor pe de rost și nici toate denumirile științifice ale tuturor organismelor, dar am câteva preferate pe care le cunosc.

În afară de asta, mi-au plăcut oamenii de când mă știu. Mi-am adorat învățătoarea și câțiva profesori. Am înțeles că, pe lângă meseria de cadru didactic, cei care mă făceau să mă îndrăgostesc de cunoaștere erau OAMENI. Da da! Oameni! Cu bucurii și reușite, cu familii, cu boli și oboseală, cu griji și facturi de plătit… și cu toate astea, ne ofereau dragoste, ghidare, lecții de viață.

Zilele trecute am fost acuzată de un elev – căruia i-am predat toată materia, am rezolvat zeci de teste pe tablă, am șters și tabla ca să nu fie foarte stresați, am oferit și culegeri gratuite din care să învețe, am recapitulat câteva lecții și din materia de anul trecut – că a obținut 4,25 la simularea de la biologie deoarece am avut o săptămână medical. 🙁

Uneori, tac și mă gândesc cum vor fi acești tineri stâlpi ai unor familii, cum vor gestiona sarcini de la superiori, dacă ei nu știu că pentru a avea rezultate culegerile și caietele se deschid, se citește, se rezolvă teste… nu le bagă profesorul în cap dacă scrie lecții pe tablă la infinit. Cât pot face într-o oră pe săptămână? Se dau și teste pentru note… 

Ce bine ar fi să fim puțin mai duri, iar elevii puțin mai responsabili și poate chiar un strop de empatie pentru OAMENII din fața lor! Oare așa de poartă cu părinții lor când sunt bolnavi? 🙁